Invitatie (2) Foto: Mihaela Delamare, Cât de mare e pământul!

Nicolae Pârvulescu: Cât văd ochii, roman, Editura MJM, Craiova, 2011, 456 p. Preț neprecizat

Crișu Dascălu: Cicatricele bucuriei, lirică, Editura Helicon, Timișoara, 1995, 114 p. Preț neprecizat

Publicații Periodice Românești, Editura Academiei Române, Tom IV (1925 – 1930), București, 2003, 1196 p. Preț neprecizat.

Marți, 21 mai, de la ora 20:00, Teatrul În Culise prezintă spectacolul TREI PIESE SCURTE FĂRĂ SEX, în regia lui Cristian Bajora. Un spectacol greu de suportat pentru orice spectator chinuit de complexe şi preconcepţii, dar, aşa cum spune actorul Ionuţ Iftimiciuc – Teatrul nu e pentru toată lumea – cu atât mai puţin teatrul independent, teatrul care are misiunea de a transmite un mesaj – un strigăt.

Continuă să citești →

IOAN ES. POP: Fiinţa minimă şi implozia lirică

de Ştefan Vlăduţescu

Ioan Es. Pop este poet de felul lui. Faptul că îl vedem în poezie nu constituie decât o punere a statuii pe soclu. Fire poetică autocentrată, el trăieşte extatic şi vorbeşte liric. Uneori chiar scrie. Scrie „greu” („o literă pe zi”), căci „scrisul e dureros” (volumul ”Porcec”). Este un vizionar. Totodată, poet de stare şi poet de atmosferă. Totalmente, retractil şi disforic, dacă s-ar putea, ar alege să dispară. Rămâne doar ca să fie: în nenoroc, în teroare, în ratare, în izolare, în închidere şi oroare. Mişcarea fundamentală a eului liric este de auto-strâmtorare, de restrângere, de comprimare. Inclusiv camera se micşorează, pereţii se apropie. Nu există uşi şi ferestre. Mecanismul energetic de bază este implozia. Poetul nu se confundă cu poezia sa. Nu face din ea un jurnal despre cum, din acelaşi material, se edifică şi soclul şi statuia. Nici nu gravitează în două lumi separate. Ceea ce se trăieşte nu este ceea ce ni se spune nouă, fără a fi totuşi diferit în mod tranşant. Notele esenţiale se circumscriu unui portativ existenţial.

Continuă să citești →

O nouă poziţionare a eului liric

de Stefan Vladutescu

Emilian Mirea este dintre poeţii care fac ca poezia să aibă o tradiţie temeinică. Există poeţi care descoperă noi, stranii şi greu de acceptat teritorii poetice existenţiale, precum Rimbaud. Există poeţi care urcă la ambiguitate curbele expresive, precum Mallarme. Există poeţi care fac ca medierea dintre trăirea poetică şocantă şi limbajul savant-sărbătoresc să devină posibilă, precum T. S. Elliot şi E. Montale.

Continuă să citești →

Florentin Smarandache: „Vizitez şi învăţ”

                                                                de  Ştefan Vlăduţescu

Profesorul Florentin Smarandache este fondatorul curentului estetic paradoxist, primul curent cu accentuate fundamente logico-ştiinţifice. Totodată, paradoxismul este printre foarte, foarte puţinele direcţii estetice impuse în ultimii 20 de ani. Prin adepţii săi, mişcarea de gândire paradoxistă aprinde lumini pe toate continentele.

Continuă să citești →

FLORENTIN SMARANDACHE: „În Vestul Nesălbatic” – fotojurnal paradoxist

de Ştefan Vlăduţescu

Florentin Smarandache a acreditat o specie literară paradoxistă şi sincretică: fotojurnalul instantaneu. Este vorba despre un discurs literar hipertextual cu elemente fotografice, reportericeşti, culturale şi ştiinţifice. Într-un fel, avem de a face cu un jurnal însoţit de fotografii confirmative, revelatoare. Mişcarea ideilor o asigură observaţiile proaspete şi reflecţiile paradoxiste, adică surprinzătoare şi de profunzime. Mobilitatea şi atenţia la ceea ce este semnificativ sunt cele două caracteristici ale figurii spiritului creator ce se face vizibil. În acest cadru se înscrie tipologic şi recentul fotojurnal instantaneu al lui Florentin Smarandache: „În Vestul Sălbatic” (Craiova, Editura Sitech, 2013).

Continuă să citești →

FLORENTIN SMARANDACHE: „Cine râde…” – bancul ca specie paradoxistă

de Ştefan Vlăduţescu

Dacă admitem că nu există persoană ca măcar o dată în viaţă să nu fi spus un banc, putem accepta inferenţa caracterului universal al bancului. De altfel, cuvântul „banc”, de origine germană (bank), se regăseşte în multe limbi de circulaţie internaţională. El este o federaţie de semnificaţii care include şi sensul de glumă, anecdotă, snoavă, poveste umoristică. Esenţa de glumă a bancului face vizibile în cadrul acestuia două gândiri: o gândire în ordinea realului (R) şi o gândire dedicată cu caracter de glumă în raport cu ordinea realului G (R). Avem de a face cu două niveluri de gândire, ceea ce arată a) dubla gândire a bancului şi b) inteligenţa sa. De asemenea, avem de a face cu două contexte: un context general al realului şi un context specific al bancului numit situaţie de banc. Contextul realului există întotdeauna şi pentru toţi.

Continuă să citești →