https://blog.revistaderecenzii.com/
De la obârșia Bistriței, de sub curmătura Văleanului, mergi mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se lasă din culmea Părângului, și dai de cheia Recei, în pragul căreia se deschide fantastica peșteră Stogu. Te sui anevoie pe-o lungă scară de grohotiș până la intrarea ei largă, triunghiulară, din vârful căreia atârnă o stalactită de mărimea unui om aproape, podoabă uimitoare, ce pare că înadins stă spânzurată acolo ca să te vestească de ce minunății ai să vezi mai departe. Într-adevăr, de-abia faci vro douăzeci de pași în gârliciul peșterei, și te găsești înlăuntrul unei bolți uriașe, din tavanul și de pe pereții căreia atârnă mii de stalactite lucii și străvezii, candelabre, potire acoperite cu năframe de piatră, ciucuri mari și perdele horbotate, din încrețiturile cărora se preling și cad picături de apă („lapte de piatră”) pe creștetele stalagmitelor de jos, ce cresc în felurite forme, înălțându-se spre podoabele de sus. Mai în fund găsești tidve de urși, oase risipite de cine știe câte mii de ani; pe sub păretele din dreapta, un izvor lunecă încet, cu sclipiri argintii, răsfirându-și apa limpede ca o pânză de lumină pe lespezi netede de alabastru; hrube înguste se deschid pe de lături, tainiți încâlcite se scoboară în adâncimile întunecoase ale muntelui, în cari înaintezi orbecăind, și de la o vreme pășești tot mai încet, tot mai cu grijă — temeri nedeslușite te năvălesc, începi s-asculți tăcerea pustiului, ca un copil lăsat singur în întuneric -dorul de lumina soarelui te cheamă îndărăt.
Continuă să citești
