https://blog.revistaderecenzii.com/

Rămân poet cu versuri cununate
scrise de inimă albastră și urât,
când aș fi vrut să fiu un porc mistreț
să-mi port prin lume colții poleiți de la rât.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce mărește și mai mult setea de răcoare.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cine simte – înțelege
Că este firească lege
A pătimi or ce om.
Chiar ș-acel ce să arată,
Că simțire nu-i e dată
Cât la piatră, sau la pom.
Și acela pătimește,
Ca un dobitoc trupește,
Pricina făr-a-ntreba.
Dar ș-un suflet ce pricepe
Leagea astă când să-ncepe,
Nu poate să zică ba.
Asta lege necurmată
La mine tot deodată,
Cu nașterea s-a-nceput.
Și d-atunci cât vârsta crește
Sufletul tot pătimește
Încetare n-a avut.
Nici crez că-m ajunge viața
Ca să văz tăiată ața
Patimilor sufletești.
Sau să poată vre o dată
Norocirea fi schimbată
Sufletelor omenești.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Odată un negustor
  Fiind pe drum călător,
Patru hoți îl întâlnesc,
   Îl dezbrac, îl jefuiesc
Și într-un minut de ceas
   Numa-n cămașă îl las.
După ce l-au dezbrăcat,
   Unul din ei s-a uitat,
Și cămașa nouă văzând
   Striga celorlalți zicând:
-„Nici cămașa nu-i lăsați
   Și de dânsa-l dezbrăcați!”
Iar bietul om striga:
   -”Jupân hagiu! fă-mi ăst dar,
Lasă-mi cămașa măcar.”
   Hoțul auzind astfel,
S-a răstit privind la el:
   -”Spune-mi că nu te las viu,
D-unde cunoști că sunt hagiu?”
   Omul răspunse pe loc:
-„Ba nu te cunosc deloc,
   Decât jupânelul meu,
Auz de la alții și eu
   Că hagii așa fac,
Adică: de tot dezbrac”
   Hoțul râzând l-a iertat
Și lăsându-l a plecat.