Un înțelept odată ședea cu un magnat La sfat. — Tu, care cunoști lumea Și-n inime citești, Te rog să-mi lămurești
De ce-n societăți alese mai anume, Nici prinzi de veste când cu oameni te trezești
Nepotriviți și seci? Așa pe înțelept magnatul întrebă, Iar el răspuns îi dă: — Societățile au soartă potrivită Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită. Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut
Și nici nu m-am mutat, Iar greierii de mult În ea s-au așezat.
Cercând cu scumpătate A fabulei sujet, Găsești c-avea dreptate
Acel om înțelept. Și cum să se numească Gurliii mădulari, Ce nu știu să vorbească În societăți mari, Dar, prin a lor strigare, Împiedică pe alți, Mai ispitiți bărbați, Să facă vro lucrare?
Persoane:MUREȘANU, MORS, GENIUL LUMINEI(Scena înfățișează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munți. Pe de o parte stânci crăpate unele țepene, altele răsturnate de alta brazi acățați de vârfuri de stânci, unii frânți și răsturnați de vijelii și torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a unui sat de colibe risipite ca cuiburi mari în dosul stâncelor. Mai în avanscenă, turnul vechi și negru a bisericei satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari cu zăbrele, cu muri parte risipiți, cu acoperământ de șindrile negre și mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbenă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezișul un trunchi răsturnat, putred, pe care Mureșanu șade visător. De tot în fund, codri și munți. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopții. În vremea asta se scoală Mureșanu.)
Ah, cât de multe pisici Sunt pe lume, aici. Noi nu le-om putea număra niciodată. Inima visează măzărichea înmiresmată și steaua albastră cu clinchete mici.
…Aievea, în închipuire sau prin vis, Îmi amintesc de trecutul departe și-nchis Pe laiță, sub scoarțele moi, Cu murmure line Torcea un pisoi, Uitându-se țintă la mine.
Pe-atunci eram un copilaș abia, Cânta bunica blândă și domoală, El ca un tigru tânăr s-azvârlea Spre ghemul sur rostogolit din poală.
Toate-au trecut… Bunica mea s-a pierdut, A luat-o la dânsul nimicul. Mai apoi, Din sprințarul pisoi O cușmă frumoasă-au făcut: și-a pomenit cușma aceea, bunicul…
Soarele zâmbea… Mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul crăpat de dogoreala zilelor trecute, răsfrângându-se zglobii în oglinda râului ce încinge satul ca un brâu de argint.
În oglindă o momiță Chipul își văzu odată. La a sa tovărășiță Face semne și-i arată, Zicând: „Uită-te, privește La acea caricatură, Cum se strâmbă, se sluțește, Parcă-i puhavă la gură. Vezi grimasuri ce întoarce… Eu să fiu așa de slută, Samă singură mi-aș face Și m-aș spânzura de ciudă. Dar cam sunt din surioare Vro trei-patru slutișoare Ca aceasta, și anume Pot pe număr a le spune.” — Nu mai cere trebuința – I-au răspuns tovărășița – Căci, fără de înșirare, Adevărul de vei vrea, Noi suntem cam din născare Tot ca una, fata mea!
Se găsiră o momiță Cu de sine cunoștință; Iară omul niciodată, Precum am văzut în faptă Pe un jacaș domnișor, Căruia i se citea Fabula de pufușor, Iar el prea nurliu râdea, Făcând semne la un alt Judecător necurat.