https://blog.revistaderecenzii.com/

Unde oare se tot duce apa ce din matcă-afară
A ieșit de-atâta vreme sfărâmând orice zăgaz,
Întinzându-și nimicirea din o țară-n altă țară,
Și în veci fără cruțare, neavând, nici dând răgaz?
În zadar se-ncearcă unii drumul ei să-l stăvilească,
Nu mai e putere-n lume revărsarea să-i oprească.
Și e groaznică urgia, însă e dumnezeiască.
Șterge-n clipă o cetate, trece munții dintr-un salt.
Lasă-n urmă numai leșuri și târăște-ncoa și-ncolo
Dărmături muiate-n sânge cu popor după popor…
Se cutremură pământul zguduit de-un lung fior,
Iar toți zeii vechi se surpă, ș-amuțit e chiar Apollo.
Printre țipete și lacrimi lumea-ntreagă se scufundă,
Ce-a rodit de veacuri mintea este astăzi dus la fund,
Unde-au fost ogoare-odată este-o mare fără fund.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea_de_octombrie

https://blog.revistaderecenzii.com/

Amice,

Mazilia lui Ipsilant și a lui Moruz, unul din domnia Valahiei și celalalt din scaunul Moldovii, înainte de împlinirea celor șapte ani stipulați în tractatul de la Kuciuc-Kainargi, adăogându-se la alte pricini de gălceavă ce împăratul Alexandru căuta sultanului, a adus războiul de la 1806; și după șase ani de luptă crâncenă, în care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, cășunând asupra Porții, au silit-o să încheie pace numai și numai ca să lase Muscalului mâinile slobode în lupta cu Napoleon. După zicătoarea românească ‘Turcul să plătească’, sultanul a dat lui Alexandru Basarabia și un bun hârtău în Asia pe malul Mării Negre, și astfel a făcut Englezului pe plac, iar după încheierea păcii de București contele Metternich, profitând de încurcătura în care se găsea Rusia pe malurile Moscovei, a împins la domnia Țării Românești pe Iancu Caragea, amicul și protegiatul cavalerului de Gentz. Dar, cu toată stăruința internunțiului la Constantinopole, sultanul nu a voit să-i dea domnia până ce mai întâi nu l-a asigurat Caragea că-și va da demisia după trei ani. Pe de o parte, suzeranul căta să eludeze stipulațiunea de domnie pe șapte ani, și pe de alta, voia să aibă pe grec la mână.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Veverița cu crenguța
De mulți ani slujea la leu;
Slujba cere stăruință
Și este lucru cam greu
A fi deștept, cu simțire,
Ș-a întâmpina ades
Capricii care din fire
Au acei mari mai ales.
Nu știu dar, cu ce purtare,
Cu ce chip prea nimerit
Veverița cinste mare
De la leu au dobândit
Ș-au luat făgăduință
Că din dările ce vin
Îi va da spre cunoștință
Un car de alune plin.
Făgăduința îi bună,
Numai nu aduce saț;
Și la auz ea răsună
Cuvânt aspru: mai răbdați!
Veverița-n ascultare
Rânjea dinții lăcrimând
Și din ochi clipea cu jale,

Pururea la slujbă stând;
Când neamurile ei toate
Ici-cole pe crengi sălta
Și întru alune coapte
Gustul său își desfăta.
Vremea trece, vremea zboară;
Veverița au slăbit
Și de a slujbei povară
Lepădare au pornit.
Leul fără prelungire
Demision ei au dat,
Însoțit de mulțumire
Și de carul încărcat
Cu preafrumoase alune;
Dar puteți să socotiți,
Acum ele ce sunt bune
Veveriței fără dinți.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un teișor crescut sub deal, în depărtare,
Odată blestema norocul de uitare,

Așa zicând:
— Ce fericiți stejarii sânt!
Din fire înzestrați,
Puternici ei și nalți,
Văd lumea cea frumoasă,
Aproape stau de soare;
Iar eu, o! soartă ticăloasă!
Aici în depărtare
Viața-mi am urât.
El bine n-au sfârșit
Și s-au stârnit furtună, vânt
Și cerul s-au întunecat
Și fulgerul au scăpărat.

Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind,
Și risipind
Acei mai mari
Stejari!

Iar teiul de sub deal era nevătămat.
Atunci el s-au trezit că este vinovat
Și mulțumind, au zis așa către noroc:
— Apărătorul meu! Eu de acum te rog
Ca parte liniștii să dăruiești tu mie
Și traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie,

Pentru că am văzut prea bine
Că cei ce stau la înălțime,
Măcar de sunt și mari

Și tari,
Dar pică la pământ
De vânt.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Calvarul. Avertisment

Acum câteva luni s-a stins un poet foarte tânăr și foarte necunoscut. Ziarele, atât de grăbite să descopere fapte diverse, nici măcar nu i-au înregistrat moartea. Adevărat că moartea aceasta n-a prea fost senzațională. Un om și-a curmat viața în clipa când a înțeles limpede că, între el și oamenii spre care năzuise din toate adâncimile sufletului său, s-a deschis o prăpastie — atâta tot. Ce poate să însemne moartea unui om în vremea atâtor bătălii înverșunate în care se topesc zilnic mii de vieți? Ș-apoi moartea însăși nu e dureroasă; îngrozitoare este numai calea până la ea. Căci pe calea aceea se spulberă speranțele, sângerează inimile, se sfâșie sufletele…

https://blog.revistaderecenzii.com/

De ce dai voie vântului să umble
Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească?
E mângâierea lui, făcute-n tumbe,
Mai caldă, mai suavă, mai cerească?

Sunt degetele lui fâlfâitoare
Mai meştere în joc, mai fără număr
Când te cuprind din cap până-n picioare,
Când îţi dau jos buchetul de pe umăr?

De ce laşi vântul ca să-şi pună palma
Oriunde vrea şi,-ncolăcindu-ţi sânul,
Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma,
Să te privească cu-ochi blânzi, bătrânul?

De ce, când te pândeşte-ascuns prin iarbă
Şi vrea să-ţi sărute gura-n voie,
– În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă –
Pe el îl laşi … iar mie, nu-mi dai voie …

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-de-ce-dai-voie-vantului-poezie-id-2920/