Oare-ai fost ciutǎ – acum câteva veacuri Sau pentru ce ți-s gleznele așa zvelte, Jivina mea, vânatǎ-n veacuri celte Și-adusǎ din pǎduri ȋn vechi iatacuri?
Oare-ai fost val ȋmpins de alte valuri Sau vânt ușor pe care-alt vânt ȋl bate, De ți-s atât de moi și legǎnate Plimbǎrile sub largile portaluri?
Sǎlbǎticiune prinsǎ-n negre cuiburi, Când umbli, tu parcǎ dezmierzi pǎmântul… Nu vrei sǎ-mi calci și mie azi mormântul Și-odihna mea cu pasul tǎu s-o tulburi?…
Seara când are să joace, își aduce fiecare actriță slujnica, s-o aibă de ajutor la costumat — mai coase ici, mai prinde-mă dincoace, ori du-te de-mi adu un ceai, sau cere de a cineva o țigară șcl.
Degeaba vorovesc că nu-i la draci dreptate, Când ei o și păzesc cu mare scumpătate Și cel ce au făcut în lume rău mai mult La Tartar purure-i mai bine cunoscut. Acestui adevăr am fabulă dovadă.
Mergînd în șir la o paradă, Un șarpe prea înveninat
Cu pizmătarețul s-au fost împricinat; Căci șarpele voia să meargă înainte, Iar pizmătarețul își da a lui cuvinte,
Precum că are El drit mai mare.
Când iată, Velzevul la ei s-au arătat Și dând mai înapoi pe șarpe, înciudat Au zis: „Eu recunosc a tale vrednicii, Dar după drept cuvânt, în urma lui să fii. Ești rău în adevăr și foarte muști cumplit:
Ești plin Tu de venin; Dar n-ai primejduit
Pe cel ce de aproape de tine s-au ferit. Iar pizmătarețul pe toți au pizmuit,
Și limba lui cea rea străbate Oriunde, de departe.
Așadar de acum, vă hotărăsc să știți: Că pizmătareții în iad sunt mai cinstiți Și de la locuri voi să nu vă mai sfădiți.
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună! Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde — Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta, În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.
Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă, Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un șoarec, Doamne — măcar totuși are blană, Mi-aș mînca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger… Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană.
Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele! Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stînjen
Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă! Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește; Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește? Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig — Iată pe mînă cum codește-un negru purec; Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul! Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul, Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec?
Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie? Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mîțe — tot poet aș fi? Totuna: Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick, Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric, Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună.
Filosof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman! În prelegeri populare idealele le apăr Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr, Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam, Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfășură nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară? O, motani fără de suflet! — La zgîriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba?
Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină! Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat De-aș putea să dorm încaltea. — Somn, a gîndului odină,
O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn — ori vîno moarte. Pentru mine e totuna: De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna, Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!
Duminică, 16 octombrie 2022, pe TVR3, de la ora 16.00, mergem ”Pe firul borangicului ” și descoperim un proiect național dedicat Maramei de Muscel.
La început de toamnă, Vila Golescu, așezământ cultural din Câmpulung Muscel a găzduit un eveniment deosebit de important pentru tradiția populară a zonei, ”Marama de Muscel”, un proiect național sugestiv intitulat ”Pe firul borangicului”.
De prin veacul al treilea, de la spărtura pe care-au făcut-o goții încoace cu duiumurile lor, curgând mereu noroade sălbatice pe poarta cea mare a șesului dunărean, și, văzând daco-romanii că nu mai e chip de trăit pe locurile acestea așa de bântuite, încep săși ridice turmele și ce bruma le-a mai rămas, și se retrag la deal din bătaia năvălirilor, până ce se adâncesc cu totul în adăposturile munților, unde frați de-ai lor sunt, încă de la începutul domniei romane, sălășluiți pe valea Oltului, pe valea Timișului și-n Ardeal. — Aci, în mândra îngrădire de codri și de stânci, își înfiripează cu încetul așezări noi prin locurile mai ascunse, împărțindu-se unii cu turmele pe înălțimile plaiurilor, alții cu puțină semănătură pe luncile apelor, având țara de-a valma și ducând laolaltă aceeași viață retrasă și neștiută de nimeni, pe care tot în părțile acestea au fost trăit-o și agatirșii în vremurile de demult. Din când în când se ivește câte-o nouă ceată de pribegi, izgoniți și ei din vetrele lor, de pe sub poalele munților, sau de prin câmpiile Moesiei. Ei aduc știri de ce grozăvii se mai petrec în lumea deafară, de ce barbari mai vântură țările, vorbesc de vitejiile împăraților, de puterea cea sfântă a Papei, care-a domolit pe cumplitul Atila, biciul lui Dumnezeu, numai cu vraja cuvântului și l-a întors îndărăt de la porțile Romei, vorbesc de frumoasele învățături creștine, ca de-un izvor de lumină mântuitoare, la care aleargă să se adape toate neamurile pământului…
Țăranul au găsit un galben ruginit, Pe care lui îi da destui bani de argint.
Dar el au zis în sine: „Să-l schimb așa nu-i bine.
Acum am priceput că trebui curățit, Pentru ca să câștig pe el preț îndoit”. Și înturnându-se acasă au luat
Nisip și cărămidă, Cu care galbenul atâta l-au frecat, Încât l-au și făcut curat ca o oglindă, Dar numai au scăzut din greutate mult Și prețul cel dintâi la galben au pierdut. *
Ideea fabulei e lesne de-nțeles. Părinților! pe voi privește mai ales. Căci voi nu trebuie să vă siliți Întru științe multe pe fii să pospăiți; Ca să le dați un lux, un amăgitor nume, Și să disprețuiți plecări firește bune, Scăzând greimea lor în cumpenele lumei.
Dacă treci râul Selenei se face pare că sara Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține. E-o sară frumoasă adormită deși este ziuă. Aerul e vioriu, miroasele florilor mândre; Adormitor se ridică din oștile florilor mândre; Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor, De liane ce spânzură-n aer snopii de flori, Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci, Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare, Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine Până la vârfii din nori cu liane încolăciți-s, Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă. Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină. Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe, Meri, cu merele roșii ca fața cea dulce a-Aurorei, Mișcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade; Iară pe marginea mândrei grădini înălțată-i în huciuri Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul, Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori și lumini. Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei; Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale Nalță-se ca într-un flor învălit palatul Selenei. Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate Și cerdacuri în aer ținut de-argintoase columne Și în trei caturi se-nalță palatul cu mii de ferestre Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră; Și prin bolți de ferestre se văd argintoase coloane, Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua, Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru, Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice, Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune: Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cântec, Care tremură-n veci în aerul fin al serei. D-umerii goi abia se ține o mantie albastră, Mânile albe de ceară se joacă cu cozile blonde Și cu mărgeanul ce cade pe sâni și cu creții de mantă.
