E lunca veninoasă, când toamna e-n declin. Cireada paşte iarbă, Dar paşte şi venin- Brânduşe înflorite ca cearcănele grele Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele: Sânt cenuşii ca toamna ce curge peste lume. De ochii tăi mă-nveninez anume. Gălăgioşi copiii vin de la şcoală-acum- Se aude muzicuţa departe nu ştiu cum. Culeg brânduşe – mame cu multe fiici aproape, – Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape Ce tremură ca floarea-n dezlănţuitul vânt.
Domol păstorul cântă, înfiorat şi blând. Şi-ncet-încet cireada, cu muget leneş, lasă pe totdeauna lunca veninoasă.
Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile, barba… peste toate au nins anii mulți și grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.
Și eu născui în sânul Arcadiei și mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie; Și eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat.
O dată numai Maiul vieței înflorește La mine-a desflorit; Și zeul lin al păcei o, lume, mă jelește! Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfințește Și iasma-i a fugit.
Acuma stau pe podu-ți, vecie-nfricoșată Pe podul tău pustiu: Primește-mputerirea-mi fortunei adresată, Ți-o napoiez neatinsă și nedisigilată De fericire-n lume nemica eu nu știu.
Și Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare, O, jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptății o porți răsplătitoare, De secoli intronat.
Aci se zice așteaptă pe cei răi spăimântare, Cei buni sunt fericiți. A inimei adâncuri vei da la-nfățișare, Enigmei Providenței vei da o dezlegare, Vei ține socoteală de cei nenorociți.
Aci espatriatul o patrie găsește, A suferinței cale spinoasă s-a finit. Divina fiică, care-Adevărul se numește, Care puțini o-adoară, mulțimea-o-ocolește, A vieței mele repezi frâu iute a oprit.
Îți răsplătesc, îmi zise, în viața viitoare O, dă-mi junețea ta! Nu-ți dau nimic acuma făr d-astă îndreptare. Luai avizu-acesta pe viața viitoare Și îi jertfii plăcerea din tinerețea mea.
Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale Dă-mi mie Laura ta! De gropi dincolo-amaru-ți luce cu-ncămătare, Și sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare, Plângeam în hohot, însă am dat-o și pe ea.
Această-obligațiune la morți e îndreptată Râzând lumea zicea Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată Umbre ți-a dat în loc de ferice-adevărată, La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista.
Isteț glumea o oaste de șerpi derâzătoare: Naintea unui caos de ani zeificat Tu tremuri. Ce sunt oare zeitățile tale? Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat.
Ce e viitorimea de gropi învăluită? Vecia ce-i cu care deșert ni te fălești? Măreață pentru că e cu coji acoperită, A spaimelor-ne proprii umbră-nurieșită, Pe-oglinda cea pustie a conștiinței omenești.
Icoană mincinoasă de ființi viețuitoare Mumia timpului De balsamul speranței ținute în răcoarea A groapei locuință; nu aceștěa oare Îi zici tu nemurire-n febrea delirului?
Și pe speranți, pe cari le dezminte putrezirea, Bunuri sigure-ai dat. De șase mii ani moartea nu-și ține ea tăcerea? Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea Să-ți spună că dincolo vei fi recompensat?
Văzui că zboară timpul spre țărmurile tale; Natura înflorind. Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale, Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale Și totuși credeam tare divinul jurământ.
Orice plăcere-n lume ți-am junghiat-o ție Acum m-arunc la tronu-ți acel judecător, Căci surd desprețuit-am a lumei flecărie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie, Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor!
Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire! Din sfere nevăzute zise-un geniu divin. Sunt două flori el zise ascultă, Omenire, Sunt două flori espuse l-a omului găsire: Speranța-i una, pe alta Plăcerea o numim.
Și cine-ați frânt în lume numai una din ele, Cealaltă n-o aveți. Cine nu poate crede, să guste. E-o părere Eternă ca și lumea. Renunțe cel ce speră. A lumei istorie a lumei e județ.
Tu ai sperat răsplata ți-a fost dar acordată Speranța-i bunul care norocu-ți destina. Putuși să-ntrebi pe-ai voștri filozofi vrčodată: Ce se refuză unei minte-ntraripată Nici însuși vecinicia nu mai poate reda.1868
În dimineața zilei de 20 iulie 1867, îmi aduc aminte parc-ar fi fost ieri, am văzut pentru întîia oară marea la Ostanda. Prima vedere a mărei nu e un spectacol banal și în viața oricărui om, cred, un asemine moment nu se uită. Am rămas, pot zice înmărmurit, privind imensitatea zdrobitoare ce se desfășura dinaintea mea. De unde și pînă unde, îmi ziceam în gîndul meu, atîta amar de apă care înfășură pămîntul de jur împrejur? Ce lumi, ce prăpăstii, ce taine or fi în adîncimile ei nepătrunse, în vecinicul ei întuneric? Toate aceste întrebări fără răspunsuri se înfățoșau minții mele speriate care nici prin vis nu visase așa ceva.
Multe s-au scris și se vor scrie încă despre societatea literară „Junimea” din Iași, care prin activitatea ei neîntreruptă de mai bine de un sfert de secol a săpat brazde adînci pe pămîntul tuturor țărilor locuite de români și a avut meritul necontestat de a fixa aproape definitiv modul de vorbire și scriere a limbii noastre culte. Cine nu știe că în școli, în parlament, în biserici, în tribunale, în gazetele literare și politice, limba întrebuințată astăzi nu se mai asamănă cu aceea de acum 40 de ani. Influența acestei societăți a produs o evoluțiune sau, mai bine zicînd, o revoluțiune în spirite, a modificat gustul publicului și l-a îndrumat spre izvoarele cele curate românești, îndepărtîndu-l de la obicinuința împrumuturilor și al imitațiunilor streine.
Când mi s-a dat ordin să trec cu detașamentul de pază pe Nistru, am salutat cu multă bucurie această noutate și m-am bucurat cu atât mai mult, cu cât vedeam mutra plouată a camarazilor mei de batalion: adio vinul bun, fetele vesele și viața asta cu sindrofii, cu baluri, cu întâlniri furișe, de orășel basarabean, care, la urma urmei, oricât de mic, oricât de strâmt și de noroios o fi, e totuși un orășel.
O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.
Revista Convorbiri literare intră în al 40-lea an al existenței sale.
Îmi aduc aminte, nu fără oarecare strîngere de inimă, că am fost martor la ceremonia botezului ei petrecută în casele d-lui V. Pogor față cu numeroși alți martori dintre care, spre marea noastră durere, mulți au trecut pragul vieții, și nu tocmai dintre cei mai puțini scumpi inimei noastre.