Nu ne pare bine că suntem atrași pe terenul teoriilor elementare ale vieții statului, căci discuțiuni asupra unor asemenea materii dovedesc totdauna nematuritatea politică a celor ce le pun pe tapet. Politicește nematur e oricine susține adevărul absolut al unor teorii aplicabile la viața statului, căci acele teorii, departe de a fi absolut adevărate, nu sunt decât rezultatul, cristalizațiunea, formula matematică oarecum a unei stări certe a societății, care stare iarăși e condiționată prin o mulțime de factori economici, climatici, etnologici ș.a.m.d.
Seria filmelor româneşti continuă sâmbătă, 16 iulie, de la ora 21.00, la TVR1 cu drama istorică „Plecarea Vlaşinilor”.
Drama istorică „Plecarea Vlaşinilor” (România, 1982), în regia lui Mircea Drăgan, ecranizare a romanului omonim scris de Ioana Postelnicu, surprinde un moment dramatic, petrecut la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în Transilvania guvernată de habsburgi. Printr-un ordin al împărătesei Maria Tereza, optsprezece munţi transilvani sunt trecuţi în stăpânirea austro-ungară, iar obştea satului este desfiinţată.
Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini.
Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente.
Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormali” au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație…
Nu de mult un doctor însemnat, director al unui mare stabiliment de alienați (adică, pe bună românească, de nebuni), a avut o idee din cele mai originale: voind a arăta publicului vienez bunătatea sistemului său de psihiatrie, el a convocat, fără alegeri, pe toți pensionarii săi la o adunare unde erau slobozi să facă toate după capul lor.
În această lucrare nu bat drumuri noi, ci mă întorc pe un drum bătut de mult, a cărui concluzie a fost o istorie similară, concepută în șase mari volume, apărută în cinci, și oprită la 1925. În ultimii zece ani s-a produs însă o literatură foarte abundentă și de bună calitate, vrednică de a fi clasată și încadrată.
„Presa“ reproduce o serie de articole din 1870—1871 prin care se demonstră în modul cel mai pipăit că inițiativa ideii independenței aparține partidului conservator al căruia „Presa“ era pe atunci unicul organ. Această măreață și nobilă idee care a fost pusă înainte de conservatori, aplicată de dânșii prin încheierea tratatelor de comerciu și al cărui triumf definitiv se datorește oștirei, organizată, instruită și armată tot de un ministru conservator, soarta oarbă și nedreaptă a voit ca să se realizeze, grație unor împrejurări estraordinare, sub guvernul acelor care nu numai n-au făcut nimica pentru dânsa, dar au luptat din răsputeri ca să-i împedice realizarea. Ei au combătut-o în ziarele lor, ei au ridiculizat-o în pamfletele lor1, și au atacat tratatele de comerciu și, printr-o aberațiune, o îndrăzneală nemaipomenită, au cutezat să înfățișeze ca operă de trădare una din cele mai strălucite victorii diplomatice care s-a obținut vreodată; și au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările și tot ce a făcut din soldații de paradă de altădată armata de la Plevna și de la Grivița. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ține legați de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870—1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Pașa; ei felicitau sus și tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor și privilegielor națiunei române guvernate de conservatori.
