https://blog.revistaderecenzii.com/

Balada motanului.

Motan m-aş fi dorit să fiu
cu coada-n sus, cu blana-n dungi,
cu gheare şi musteţe lungi,
c-un ochi verzui şi-un ochi căprui.

La ora când târâş-grăpiş
zăpada nopţii se adună
eu, cocoţat pe-acoperiş,
să urlu a pustiu la lună.

https://blog.revistaderecenzii.com/

AMINTIRI DESPRE EMINESCU

1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărți multe ticsite pe nouă poliță lungi ca de vr’o patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colț, ș’un cufăr vechiu; pe pereți nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoștea din copilărie, iși ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuțeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, și mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la față, cu ochii adormiți, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieață și de emoțiune, care uneori te înfioară ca niște acorduri curioase, neașteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n’a mâncat nimic în ziua aceea. Imi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din vieața și inteligența lui pentru… o mizerabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toți pe la băi. Eminescu stătea niclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid și foarte obosit la față.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu,
Și deznădăjduit de moarte se bătea;

Iar ciocârlanul rău
De el încă râdea,
Zicând: „Ce nătărău!
Se poate ziua mare
Să cazi în laț așa de tare;
Când eu n-am frică
De nimică?”

Dar învârtindu-se pe lângă stiglețel,
S-au prins în laț și el.

Vezi, după faptă,
Plată:
Să nu mai râzi de nime niciodată!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.

https://blog.revistaderecenzii.com/

După o ședere de o zi și o noapte, plecând de la Mânăstirea Dintr-un Lemn și vizitând în treacăt un alt schit de maici, ce se cheamă Surpatele sosirăm pe la amiază la mănăstirea Bistrița. Barbu Craiovescu, banul Craiovei, și fratele său, vornicul Pârvu, începură zidirea acestei biserici în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, la anul 1512. Dar siliți de cruzimile lui, ei fugiră în Turcia, și abia o putură isprăvi, după întoarcerea lor, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran.