https://blog.revistaderecenzii.com/

O!
Zei!
Îndurați-vă și dați-mi iarăși
Puterea de-a scoate un sunet din flaut.
De câteva zile iubesc iar și-s domic
Să-mi fac cunoscut tuturora secretul.

Vreau toți să ia parte la marea mea taină,
Nici unul străin de ospăț să rămâie.
Vecin sau dușman, călător sau prieten
Să freamăte toți când s-apropie ora.

Priviti-o și voi!
Nu-i așa că-i frumoasă?
Că trupul ei zvelt e ușor ca o coardă,
Că-n buze zdrobiți, nu-i așa,
Curg întruna
Ciorchini nevăzuți plini cu must și cu sânge.

Doi miei nou născuți i se joacă pe umeri
Și doi porumbei de pe piept stau să-i zboare.
Cu ciocul întins ciugulesc din cămașă
Privirile mele – grăunțe senzuale.

Ca
Procris, cea veșnic ucisă de soare.
De câte ori ochii spre cer și-i înalță
Ți-e teamă să nu
se prefacă în rouă,
Aâît de suavă și gingașă este.

Ah!
Cum vă deplâng că voi nu-i puteți strânge
Ca mine, cu palmele leneșe, sânii.
Că umerii ei nu-i puteți, ca și mine,
Desface ușor de sub acul mantilei.

Ah!
Cum vă deplâng că voi n-aveți prilejul
Să știți gustul buzelor ei parfumate,
Să beți ca și mine sărutul ei aprig
Și-n joc să-i cunoașteți dulceața făpturii.

Sau mai ales noaptea, când ceața se lasă
Și pântecul ei nu vedeți cum se-ndoaie.
O!
Zei,
Dați-mi numai atâta putere
Această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.

De-ați ști cât de netedă-i ea n-ați mai râde,
De-ați ști cum alunecă palma când trece
Pe șoldul ei alb n-ați mai sta la-ndoială
Să-ntindeți pe lira mea struna dorită.

Dar voi stați!
Și singur alerg prin dumbravă
Și nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.
Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme
Nici masă nu am, nici culcuș, nici odihnă.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-a-doua-oda-a-lui-lactaniu-pentru-iubita-sa-poezie-id-40468/

https://blog.revistaderecenzii.com/

(Hărăzită dlui Gr. Alexandrescu)

— Ce vrasăzică, frate!
Zicea către un râu vecinul heleșteu —
Eu apele-ți mereu
Le văz că sunt mișcate;

Și cum nu obosești mi-e greu de înțeles.
Apoi privesc ades
Pe unda ta plutind, când barce încărcate,
Când plute, luntri, de care sunt mai nenumărate.

Aceste ostenele
Zadarnice și grele,

Cum nu le părăsești?
Cum nu te pilduiești
De-a mea viață lină
De desfătare plină;

Căci eu, deși nu sunt pe hartă arătat,
Deși nici un poet vrun vers nu mi-au cântat,

Dar stau în maluri moi,
Pe perini de noroi,
Ca o cucoană mare
Pe puful cel mai moale;

De barce, plute, luntri nu sunt împovărat
Și greutatea lor asupră-mi n-am cercat.
Viața fără griji în pace mi-o petrec,
Căci toate pre pământ ca vânturile trec,
Deșertăciunile lumești eu le urăsc
Și în filosofie prin somn mă adâncesc.

— Dar filosofisând,
Pătruns-ai legea bine:
Că apele, mișcând,

Păstrează prospețime? —
Asupra ziselor lui, râul au răspuns –
Și dacă astăzi eu nu sunt un râu ascuns
De al istoriei prea falnică privire,
Apoi pricina e a mea neadormire
Cu care am urmat acestui înțeles
Și pentru care sunt din râuri eu ales.
Iar tu de secete vei fi curând uscat,

În trândavul tău pat!
Această zicere au fost proorocie,
Căci heleșteul sec degrabă s-au mâlit,
Iar râul astăzi stă un râu de toți slăvit,
Mișcând neîncetat a sale ape vie.

Așa talentele, când lenea le cuprinde,
Slăbind din zi în zi, se pierd făr-a se-ntinde.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Capitolul VII – SCÂNTEIA

1

În aceeași duminică, pe la amiazi, Grigore Iuga cu Titu Herdelea coborau în gara Burdea, unde îi aștepta brișca galbenă de la Amara cu Ichim pe capră.

— Toate bune pe aici, Ichime? întrebă Grigore.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe cât de neschimbată ai rămas,
Pe-atât sunt eu schimbat de vreme …
Tu urci colina cu acelaşi pas,
Eu mai anevoios şi mai alene.

Şi totuşi mergem amândoi-nainte
Mânaţi de-aceeaşi unică dorinţă,
Eu nevoit să calc peste morminte,
Tu ocolindu-le cu uşurinţă …

Acesta-i drumul nostru; drum de coastă,
Întortocheat şi greu. Dar sus pe culme,
Acolo unde panorama-i vastă,
Şi unde, printre stânci, bătrânul ulm e,

Acolo cel ce-ajunge dintre noi
Nu va privi zadarnic înapoi …

Sursa; https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-urcus-poezie-id-2919/

https://blog.revistaderecenzii.com/

La niște case mari, în oale prea bogate,
Sta falnic pe ferești,
Pe lângă flori firești,
Și cele prelucrate
De mâine omenești.
Dar iată, nori s-adună,
Cu fulgere lucind,
Și tunetul răsună
De ploaie prevestind;

Iar floricelele acele iscusite
Îndreaptă către zei
Smerita rugăminte:
Ca să oprească ei,
Cu un cuvânt din ceri,
A ploaiei neplăceri;

Dar rugămintea lor au fost zădărnicită
Și ploaia cea pornită
De un răcoare vânt

Se varsă pre pământ,
Potoale sfera grea,
Verdeața înnoiește
Și firea după ea
Se pare că zâmbește.

Atunci și florile acele naturale
Se dezvelesc frumos,
Din sânurile sale
Dau desfătat miros;

Iar florile de fir, mătasi și catifea,
Ce ruge înălța când ploaia se ivea,
De frumusețea lor lipsite și pătate,
Au fost de pe ferești afară lepădate.

Talentului firesc de critică nu-i pasă,
Ea nu întunecă a lui gândiri frumoase;
Și numai florile acele prelucrate
Se tem de ploaie foarte.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Capitolul I – RĂSĂRITUL

1

— Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român, dacă vorbiți așa! Ori îl cunoașteți din cărți și din discursuri, și atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiți martir, când în realitate e numai rău, și prost, și leneș!