https://blog.revistaderecenzii.com/

Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună!
Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde,
Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde —
Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.

Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă
Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta,
În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta
Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.

Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — și căciula cea de oaie
Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă,
Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă
De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.

Cum nu sunt un șoarec, Doamne — măcar totuși are blană,
Mi-aș mînca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger…
Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer,
Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană.

Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen
Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele!
Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele
Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stînjen

Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă!
Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește;
Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește?
Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.

Bruh! mi-i frig — Iată pe mînă cum codește-un negru purec;
Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul!
Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul,
Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec?

Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane,
Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic.
De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic,
Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!

Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una?
Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie?
Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie,
Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?

De-ar fi-n lume numai mîțe — tot poet aș fi? Totuna:
Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick,
Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric,
Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună.

Filosof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman!
În prelegeri populare idealele le apăr
Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr,
Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.

Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care
După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam,
Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram
De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.

Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii,
Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte,
Ce destinul motănimei îl desfășură nainte!
Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?

Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă,
Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară?
O, motani fără de suflet! — La zgîriet el v-a dat gheară
Și la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba?

Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină!
Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat?
Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat
De-aș putea să dorm încaltea. — Somn, a gîndului odină,

O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie,
Vino somn — ori vîno moarte. Pentru mine e totuna:
De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna,
Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!