https://blog.revistaderecenzii.com/

Acesta este ceasul… sau cel puţin soseşte,
Dar ea unde să fie? De ce nu se iveşte?
Minuturi fericite sunt oare de pierdut?
Foarte puţine omul în viaţa lui are!
Se auzi un sunet… Să ascult… mi se pare…
Nu e nimic; o frunză în vale a căzut.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De la ștreaja Vergului până la Biserica Delea-Nouă, un nor de praf galben se ridică de la pământ, mânat ca într-o albie printre casele și grădinele șoselei nepietruite.

Grânarii se întorc de la sate, de la mori și porturi. Unii încărcați cu vârf pîn’ la cercul coviltirului, alții cu căruțele goale și cu maldăr proaspăt în cadirle. Bicele pocnesc pe dasupra naintașilor; caii voinici și aprinși joacă în hamuri și ninchează, mirosindu-și din depărtare grajdurile. Tinerii, rumeni și nădușiți, cu zăbunele și cu cămășile deschiate, cu hamurile pe după gât, călări pe rotașii din stînga, dau chiote în goana cailor; iar dacă căruța le e greu încărcată și roatele abia li se învârtesc în osii, ei cântă prelung Mumă dragă, mumă, Dine,Dine,Constantine, or Ghiță,Ghiță,Cătănuță, bătând cu călcîile goale în pântecele cailor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Iata din ce-i facut simfonicul cânt al iubirii
e cântecul iubirii de altadata,
e murmurul pierdutelor saruturi ale marilor iubiri
sunt strigatele de iubire a muritorilor ce-i violara zeii.
E barbatia fabulosilor eroi sculata precum
tunuri antiaeriene
E pretiosul urlet al lui Iason,
e cântecul de moarte al lebedei
si imnul biruintei pe care-ntâiele raze de soare
pe Memnon nemiscatu’ sa cânte l-au facut
e tipatul Sabinelor rapite
Si tipetele de feline-n jungla
e clocotul de seve-n plante tropicale
e tunetul artileriei împlinind cumplita iubire a popoarelor
talazul marii frumusetii dându-si viata
e cântecul de dragoste al lumii.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/guillaume-apollinaire-cantecul-iubirii-poezie-id-17858/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Într-o odăiță mică și cam umedă de pe strada Popa Tatu din București locuia Nae Peruzescu. Ferestrele odăiei, întoarse spre miazănoapte, nu erau nici vara, nici iarna luminate de soare, și fațada casei, de mult nereparată, avea un aer posomorât. Se vedea cât de colo că e cuib de sărăcie. Dar înlăuntru locuia un tânăr cu mare viitor. Nu împlinise încă treizeci de ani, și Nae Peruzescu ajunsese arhivar la tribunalul de Ilfov. Născut la Târgoviștea, orașul de descălecătoare, care a scos la maidan cea mai fină prăsilă de oameni mari, el fusese rând pe rând țiitor de registre la primăria din Caracal, prețăluitor la vama din Burdujeni și perceptor la bariera Șorogari din Iași, o întreagă carieră făcută în scurt timp. Carte nu prea învățase în copilărie și nu știa, zău, dacă din cele patru clase primare îi mai rămăsese altăceva decât știința scrierii și a cetirei și oarecare elemente de aritmetică. Însă pentru oameni ca el cartea nu-i bună decât doar pentru a le strica originalitatea talentului, căci era într-adevăr talentat. Nae Peruzescu. Scria romanuri, poezii și piese de teatru, și nu o dată numele lui a figurat cu cinste în coloanele ziarelor Trâmbița literară din Gorj și Zorile artelor din Dorohoi.