https://blog.revistaderecenzii.com/
— Iubite verișor,
Pe unde-ai mai umblat?
Prieteșugul pe amor
Văzând l-au întrebat.
— Umblat-am fără de cruțare
Și un amorezat măcar nu am aflat.
— Și eu am străbătut pustiile sub soare,
Dar n-am putut afla prieten de crezare.
— De ce dar oamenii ne dau numiri străine:
Dorința
împlinind prin mine
Și interesul lor prin tine?
https://blog.revistaderecenzii.com/
Fost-a împărat odată și trei fete el avea
Cât puteai privii la soare, da la ele ca mai ba.
Una decât alta este mai frumoasă de poveste,
Dar din ele – acuma două mai era cum mai era,
Nu că doar ai pute spune cum că – a fost așa ș-așa,
Nici o vorbă de poveste, cer cu stele presărat
Nu ajung la frumuseța astor fete de-mpărat.
Dar deși nu-ți poți da vorba despre ele cu cuvântul,
Mintea tot le – atinge umbra, ochii lor i-ajunge gândul,
Dar de cea mai mijlocie nici un gând să n-o măsoare,
E o floare de pe mare, cine-i cată-n față moare.
Mulți feciori de împărați, de războinici lăudați
Le-au cerut ca s-o li-o dee, ca cu chipul de femee
Să-mpodoabe c-o icoană viața lor cea năzdrăvană,
Da-mpăratul nici gândește să li dee – așa comoară,
Ale casei lui mai mândre și mai trainice odoară.
https://blog.revistaderecenzii.com/
https://blog.revistaderecenzii.com/
S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ș-a risipit negura din rețeaua copacilor.
Soarele și-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roșie ca para focului, aurie, violetă, albastră și, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Poate să fi avut vreo douăzeci și opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea niște ochi mici și arși, scufundați în orbite și ascunși sub o broboană de lacrămi, și o gură mare, cu buzele supte și învinețite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Astăzi va fi la mine o serbare,
Un tânăr zvelt va ține-o cuvântare
Despre iubire, moarte, datorii.
Și te întreb: nu vrei și tu să vii,
Nu vrei să fii de față, în bacantă,
La cuvântarea lui interesantă
Și să dansezi apoi, aproape goală,
Pe podiul ridicat anume-n sală?
Eu, îmbrăcat în negru, cum seniori-s
Voi recita ceva din „Ars Doloris”,
Iar la sfârșit o placidă harfistă
Va încheia serbarea asta tristă.
Toți invitații mei vor fi persoane
Cu multă vază-n cer și în saloane,
Toți vor veni de sus, purtând pe-aripe,
Mantale fine, lungi, împodobite.
La masă vom rămâne dup-aceea
Noi doi, conferențiarii și femeia.
Tuspatru predispuși la o beție
Cum n-a mai fost și nici n-o să mai fie
Nu mai târziu ca pân-la ora șapte
Răspunde-mi dacă vii sau nu la noapte,
Răspunde-mi dacă vrei ca să iei parte
La cheful nostru grav. stropit cu moarte.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-invitatie-la-o-artista-poezie-id-40473/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Țăranul semăna ovăs în primăvară,
Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,
Privind la semănat,
Fierbea în gândul său așa un rezultat:
— Mă mir, cum zic de om că este o ființă,
Aleasă prin a lui a minții iscusință?
Eu nu văd la dâns’ minte
Măcar de un grăunte.
Și oare poate fi mai mare nebunie
Decât să scurme el ogoare pe câmpie,
Și apoi să presare ovăs sau altă pâine,
Când mult făcea mai bine
Ovăsul să-l dea mie
Ori murgușorului, iar pâinea la găine,
Sau până în sfârșit să ție în păstrare?
Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.
Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi,
E numai o dovadă
Că oamenii în faptă
Sunt foarte nătărăi!
Dar toamna-mbelșugată
Aduse multă roadă:
La una douăzeci ovăsul au sporit,
S-au strâns, s-au îmblăcit
Și-același cal din el au ospătat tain,
Pe zi căușul plin.
Nu e de lăudat
A dobitocului semețul rezultat.
Dar, oare nu așa? din oameni, îndrăzneții
Cutează-a cerceta voința providenții,
Făr-a putea străbate
A ei orânduieli și căi nestrămutate.
https://blog.revistaderecenzii.com/
O, de-ai ști cum șoapta ta divină
Deschide-al visurilor labirint,
Că ce văd eu în privirea-ți senină
N-a văzut nimeni, nimeni pe pământ.
E-atâta scris ș-atât nu-i scris în sine,
Încât ar trebui un trai de sfânt
Ca să-nțeleagă șoapta ta surprinsă,
Privirea ta cea dulce și aprinsă.
Și de-ar pricepe-o… știi tu ce ar zice
Acel fără de seamăn muritori?
Ți-ar împleti cununi de aurite spice?
Ghirlănzi de stele mestecate-n flori?
Ar tremura de vorba ce i-ai zice,
S-ar bucura de-amor și iar de-amor?…
Ce-ar zice e… o știu și eu ți-o zic:
Privind în ochii-ți n-ar zice nimic.
Căci ce-i de zis, văzându-te pe tine,
Ce e de zis la frumusețea ta!
Să-și smulgă părul când gândește-n sine
Că nu-i pe lume față ca a ta,
Priviri c-a tale-albastre și senine,
Sân ca al tău de alb o caldă nea
Umeri c-ai tăi de vergină zăpadă,
De aur bucle-așa frumos să șadă.
O, lasă-mă să mângâi a ta frunte,
Să plec pe sânu-ți capu-mi obosit.
https://blog.revistaderecenzii.com/
https://blog.revistaderecenzii.com/
