Mihai Eminescu: Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

https://blog.revistaderecenzii.com/

Eminescu

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,
Țara mea de glorii, țara mea de dor,
Brațele nervoase, arma de tărie,
La trecutu-ți mare, mare viitor!
Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,
Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc;
Căci rămâne stânca, deși moare valul,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând,
Spună lumii large steaguri tricoloare,
Spună ce-i poporul mare, românesc,
Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!
Tânără mireasă, mamă cu amor!
Fiii tăi trăiască numai în frăție
Ca a nopții stele, ca a zilei zori,
Viață în vecie, glorii, bucurie,
Arme cu tărie, suflet românesc,
Vis de vitejie, fală și mândrie,
Dulce Românie, asta ți-o doresc!

Bibi. Proză de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Liviu Rebreanu

Era un zgomot ciudat, fâșâit de pași, șoapte de glasuri străine, întretăiate de câte o izbucnire nerăbdătoare, apoi tăcere, apoi plânsete înăbușite.

Bibi se trezi supărat și-și frecă ochii somnoroși cu mâinile-i grăsune. O șuviță răzvrătită îi atârna tocmai pe nas, îl gâdila și-l necăjea. De aceea se porni pe scânceală. Dar se opri curând, foarte mirat că nu vine nimeni să-l mulcomească. Se ridică în pătuceanul împrejmuit cu grilaj de lemn, să se uite prin odaie. Nu era nimeni. Nici măcar guvernanta, uscată ca o scândură și cu un neg pe nas, pe care n-o putea suferi, începu iar să mârâie, dar iar încetă singur plictisit. N-avea chef de plâns cu temei, altminteri s-ar fi pornit pe niște țipete de ar fi sculat toată casa în picioare, ca altădată. Era posomorit, parcă i-ar fi dat să bea ceai de siminichie cu sare amară.

Continuă să citești

Alba de mesteacăn. Poem de Serghei Esenin

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mesteceni

Alba de mesteacăn
Sub fereastra mea
Cu omăt se-mbracă-n
Argintiu de stea.

Din voal subțire
Printre timpii groși
Își răsfiră fire
Ciucurii pufoși.

Stă cuprinsă-n vise
Și-n tăceri târzii
Strălucesc aprinse
Stele aurii.

Iară zarea-nceată
Rotind cercuri moi
Îi presoară-n pleată
Fulgii noi și noi.

Traducere V. Bragagiu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-alba-de-mesteacan–traducere-vbragagiu-poezie-id-6634/

Numai noaptea – Radu Stanca

https://blog.revistaderecenzii.com/

Numai noaptea

Numai noaptea vino, când tăcerea
Se loveşte tainic de fereşti,
Când mă-nchid ursuz în încăperea
Unde stau şi-aştept să te iveşti.

Ca un fur ce vrea să-mi intre-n casă,
Dar s-a prins în curte, printre vreji,
Numai noaptea vino, când se lasă
O perdea de plumb pe ochii treji.

Fluturând în urma ta eşarfe
Negurile toate de pe lac,
Fă să înceteze-aceste harfe
Care ziua-ntreagă nu mai tac !

Şi la umbra lunii blestemată
Te apropie-ncet, prin pragu-nchis,
Ca să fii şi mai neaşteptată
Decât ai fi fost, venind prin vis.

Nu-s frumoase zilele, nici calme,
Cât aceste nopţi ce mă-mpietresc.
Dacă vii, bătând uşor din palme,
Numai noaptea vino, când primesc !

Numai noaptea, când e lună plină
Şi pe stânca neagră, lângă-un trunchi,
Presimţindu-şi pântecul, virgină,
Căprioare cad în genunchi,

Când se umple cerul cu şoapte
Pline de mister şi prevestiri,
Numai noaptea vino, când e noapte,
Şi Sibiul tot, un cimitir.

Vino-ncet, ca ora ce-mi aduce
Sărutarea nopţii pe obraz.
Locuiesc la ultima răscruce !
Cheia-i lângă poartă pe zăplaz !

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-numai-noaptea-poezie-id-2911/

Paingul și bondarul. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

Talentele în lume ce nu aduc folos
Sunt foarte de prisos.

La negustor de pânză, paingul în dugheană,
Văzând cum mușteriii la cumpărat se-ndeamnă,

Au zis în gândul său:
„Eu cu talentul meu
Pot face o cercare
Mai mult izbânditoare
Decât un negustor

Ce cumpără și vinde product străin cu spor.
De mâine dimineață deschid o magazie

De-o nouă pânzărie,
De care omul încă pe lume n-au țesut”.

Așa au zis paingul, așa au și făcut;
Și-n colț, la o fereastră, și-au săvârșit lucrarea;

Dar peste așteptare,
Cu mătura, băiatul a doua zi l-au tras
Afară din dugheană

Și truda-i au rămas
Fără luare-n seamă.

Atunci mâhnit, paingul se-ntoarce la bondar
Și-i zice: „Vezi cum omul jaluz disprețuiește

Orice talente mari?
Tu înțelegi mai bine: te rog dar hotărăște,
Ce pânză-i mai subțire?”

— A ta, nu-i îndoială! bondarul au răspuns,
Dar nu e de ajuns
Această însușire;

Căci pânza e menită să-mbrace, să-ncălzească,
Ca să se prețuiască!