Căruța durgăle subțire, – Serghei Esenin

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poeme de Esenin

Căruța durgăle subțire,
Fug văi și dealuri înapoi.
Aceleași cruci de pomenire
Și paraclisuri vechi și noi.

Aceleași vested avese,
Tânjind cu galbenul lor șters.
Și spre clopotnițele dese
Se-nchină dreapta mea din mers.

O, Rusie de-azur și fragă,
Cu cerul prăbușit în iaz,
Lacustra jale-a ta mi-e dragă
Pân’la durere și extaz,

Nemăsurată-n suferință,
Tu stai pe-un țărm nepământesc.
Să nu cred mi-e cu neputință,
În steaua ta, să n-o slăvesc.

Rămână-mi lanțul ce mă leagă,
Când, ceas al tainei, va să vii
Și bubui-va stepa-ntreagă
De ruga blândei cochilii.

(1916)

Traducere Ioanichie Olteanu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-caruta-durgale-subtire-poezie-id-16590/

Hebrietas Cibinensis – Radu Stanca

https://blog.revistaderecenzii.com/

Radu Stanca

Privește cum stau într-o dungă
Ca globul pâmântului, toate;
Zidirele-acestea ciudate.
Biserica asta prelungă.

Privește la mâinile mele:
Din două, acuma am patru.
Aievea sunt sau sunt de teatru
Aceste scări, ziduri, crenele?

Pe cer două luni râd cu hohot
Și stelele se dau de-a dura.
Mi-e plină de cântece gura
De parcă nu-i gură, ci clopot.

Pământul astîmpăr nu are
Și nu știu sub mine ce face,
Nu vrea nicidecum să-mi dea pace,
Îmi tot lunecă de sub picioare.

La dracu! Acest turn deunăzi
Era drept și zvelt ca Apollo..
Acuma se leagănă-ncolo
Și-ncoace – sub ochii mei umezi.

Iar umbra aceasta, ciuntită
Nu are nici strop de rușine,
Se ține ca scaiul de mine,
Se ține cu nemiluita.

Să pot, aș lega-o, dar nu pot.
Îmi joacă întruna la feste,
Dansează sub lămpile-aceste,
Tresaltă în juru-mi cu hohot.

Când eu ridic mâna s-o-nlănțui
Și ea și-o ridică pe dată
Și ca într-o horă turbată
Cu doamna, nebună, mă dănțui.

Când pun un picior și ea-și pune,
De fac semn și ea-mi dă cu tifla,
Iar luna de sus și-umflă chifla
Și râde din plin pân-apune.

Desigur s-a-ntors lumea-ntreagă
Cu susul în jos; ce-alt să fie?
Că nu poate fi nici beție,
Nici boală năucă, nici șagă.

S-a-ntors lumea, asta-i! Prin case
Văd meșteri grăbiți ca să dreagă
Păpuși răvășite de vlagă,
Fecioare în carne și oase.

Pe cer văd zburând curcubee
Și-n arc desprinzându-se stele
Ce cad la picioarele mele
Ploi negre de bani, strânși sub cheie.

Văd toate mizeriile lumii.
Văd până și morții pe uliți
Și ochii mei ca niște suliți
Rup masca de vis a minciunii.

Dar fiindcă sunt singur în stare
Să văd mascarada aceasta
Iubito! Deschide-mi fereastra
Și dă-mi de băut ceva tare.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-hebrietas-cibinensis-poezie-id-40474/

Soacra Sfântului Petru. Proză de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vindecarea soacrei Sf. Petru

Și a fost în vremea aceea când Iisus s-a pogorât din munte în Capernaum, cetate a Galileei. Și era în sinagogă, unde se adunau noroade multe și ascultau pre dânsul și se închinau lui. Iar cu dânsul erau Iacov, și Ioan, și Andrei, fratele lui Simon Petru, iară Simon Petru nu era. Și Iisus se mâhnea în inima sa că Simon Petru nu era.

Și după ce au învățat Iisus pre iudei, au ieșit din sinagogă și s-au îndreptat către casa lui Simon Petru și a lui Andrei în carele ședea și el.

Continuă să citești

Braminul. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

Eu v-am spus odată, că omul când greșește
Adeseori pe altul se dezvinovățește;
Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat,
Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.

În India bogată
Un cuvios bramin,
Deși era în faptă
De rele patimi plin,

Însă prin iscusința acea de ipocrit,
El da încredințare
Că ar avea purtare

Întocmai cum se cade unui bramin cinstit.
Oare ipocrizie
Și-ntre bramini să fie?
(Sau numai pe la noi
Sunt lupi în piei de oi?)
La astă întrebare

Chiar fabula mea poate să facă dezlegare.
Braminii împreună cu toții viețuiesc

Și se povățuiesc
De un păstor mai mare.

Ei sunt pilduitorii de lege în popor;
Au multe slujbe grele,
Au post nu prea ușor
Și aspre rânduiele.

Deci, într-o zi de post
Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost,
Socoate cum s-o deie
Ceva la fruptișor
Și-i vine-n gând să ieie
Un proaspăt oușor

Și să-l cam învârtească la para lumânării.
Urmând aceasta, iată pe ușile cămării

Păstorul se ivește:
— Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat?
Vezi cum se dezvelește
Oricât de mic păcat.

— Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns.
Întru așa ispită vicleanul m-au adus!

Iar dracul de sub pat,
Ca mâța au țipat:

— Ba, ba, cucernice! mă iartă,
Eu singur văd întâiași dată

Cum ouăle se coc
L-a lumânării foc

Și-ți mulțumesc pentru știință,
Dorindu-ți pocăință.
Adio! Ține minte că dracul nu cunoaște
Câte, un bun fățarnic, în cugetul său naște.

Noaptea. Poem de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin;
Dintr-un colț pe-o sofă roșă eu în fața lui privesc,
Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc;
Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surânzândă,
Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară;
Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară
Gâtul… iar tu cu iubire privești fața mea pălindă.

Cu-ale tale brațe albe, moi, rătunde, parfumate,
Tu grumazul îmi înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;
Ș-apoi ca din vis trezită, cu mânuțe albe, dulci,
De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.

Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștită
Și gândind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc
Pe-ai mei ochi închiși ca somnul și pe frunte-mi în mijloc
Și surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină,
O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare,
Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare,
Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.