https://blog.revistaderecenzii.com/

Garduri vechi, urzici îngălbenite,
Iată locul, locul meu străbun!
S-au pitit sub veştede răchite,
Izbele sărmanului cătun.

Peste câmpul plin de iarbă deasă,
Lângă iazul cu lumina-n punţi,
Tolăneşte-o cale nisipoasă:
Drumul spre Siberia şi munţi.

Prins de zări se clăbuceşte fumul,
Din pământul împânzit de ruşi.
Oameni frânţi, prin pulbere bat drumul,
Oameni prinşi în lanţuri şi-n cătuşi.

Toţi sînt hoţi şi ucigaşi din fire;
Cum au fost pe lume sorociţi.
Îndrăgit-am trista lor privire
Şi obrajii traşi şi scofâlciţi.

Mult rău fac din bine ucigaşii,
Inimile lor nu se prefac.
Dar se strâmbă feţele şi paşii,
Buzele sînt vinete şi tac.

Şi pe mine-un tainic gând mă-ndeamnă,
Răsărit, aşa de undeva…
Ca şi eu, într-un apus de toamnă,
Să-mi împlânt cuţitu-n cineva.

Ca şi eu, prin vântul nesfârşirii,
Pe-acest drum glodos şi mohorât,
Îngrădind tristeţea osândirii,
Să fiu dus cu un juvăţ de gât.

Şi atunci când zâmbet voi încinge,
Peste toate cele ce-au rămas,
Ploile şi apele vor linge
Urmele pe care-am să le las.

traducerea George Lesnea

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-garduri-vechi-urzici-ingalbenite-poezie-id-5710/

https://blog.revistaderecenzii.com/

1

— Gaz!… Hai gaz!… Am sosit cu gaz! mormăi Șulăm intrând, cu cobilița pe umăr, în curtea avocatului Miliță Dogaru.

Portița de fier se închise singură în urma lui. Duzii bătrâni, străjerii porții, își întindeau umbrele pe prundișul curat, care scârțâia umed subt bocancii scorojiți. În mijlocul curții, casa veche, văruită de curând și cu coperișul de tinichea nouă, se scălda încă somnoroasă în bătaia Soarelui de dimineață, sclipind și scânteind raze albe în toate geamurile… Șulăm ocoli cu băgare de seamă treptele de piatră și se îndreptă spre fund, până la ușa bucătăriei, unde, lăsându-și jos bidoanele pline și așezându-le binișor, ca să nu se răstoarne, repetă mai dulce și trăgănat:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Țăranul între vitișoare
Avea și o căpriță.
El o numea leliță,

Îi da adese tăricioare.
Și bine o ținea.
Ea însă un nărav avea:

De câte ori țăranul intra pe zi în casă,
Căprița după dânsul pe-o laviță sărea,

Apoi și peste masă…
Stăpânu-i suferea,
Căci aștepta să vadă

Curând, pe lângă capră, și o frumoasă iadă
(Iar unde omul este pe cale de sporit

Oricare suferință
O poartă, mulțumit,
Vânând a lui dorință.)

Nu după multă vreme ieduța se născu.
De aldămaș țăranul la crâșmă petrecu.

Dar când napoi se-ntoarse,
Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă,
El a bufnit de râs,
Și în proverb a zis:
— Căprița sare masa,

Ieduța — casa!
E prea adevărat,
Că vițiul din născare
Nu e vindecat,

Și a naturii lege își are-a ei lucrare,
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
„Părinților viața, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totuși în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu să moștenesc.”