https://blog.revistaderecenzii.com/

În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia și dreptatea lui. Bătrânii își zic oftând: „Așa domn să aibă țară…”

Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniștit de vâlva marelui Ban, îi hotărăște pieirea. Mihai simte și pleacă la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armășeii lui vodă și-l aduc la București, unde hainul domn îl osândește la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe lângă Biserica Albă și fiind ceasul de liturghie, se roagă el de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-și facă cea din urmă cruce, și îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credință pășește înaintea altarului, și-ngenunchind se-nchină și făgăduiește-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acela . Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge. Mulțimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; și glasul poporului — e glasul lui Dumnezeu.

https://blog.revistaderecenzii.com/

  Lupul cu toată prostia
Cîrmuia împărăția;
Și ca un stăpînitor,
Unora le da avere,
Altora, pe o părere,
Le lua chiar starea lor.

   Favor, ură schimbătoare,
Izgonire sau chemare
Al domniei era plan.
Cîinele gonit de soartă
S-auzise cum că poartă
Simtimenturi de dușman;

   C-ar fi zis, nu știu la cine,
Cum că nu este prea bine
A mînca atîția miei,
Și că dacă le adună
Lîna lor pe orice lună,
Să-i lase măcar cu piei.

   Asemenea mari cuvinte,
Pe cum fieșcine simte,
Nu sînt prea de suferit.
Pe loc vrură să-l gonească;
Dar politica domnească
Alte pricini i-a găsit.

   A zis că nimic nu știe,
Că nu este bun să ție
Un rang între curtezani;
Că la orice-l rînduiește,
Nici o slujbă nu-mplinește,
Că nu face nici doi bani.

   Atunci vulpe, șarpe, broască,
Fără măcar să-l cunoască,
De prostia lui vorbea.
Unul zicea că glas n-are,
Altu că nu este-n stare
O piatră de jos să ia.

   Se mira cum de răbdase
Domnul, și nu depărtase
Pe un cîine ticălos,
A căruia toată treaba
E să mănînce degeaba,
Făr-a face vrun folos.

   Dar după o lungă vreme,
Sătul în zadar a geme,
Jalbă cîinele a dat,
Zicînd că d-acu-nainte,
Toate îi vor părea sfinte,
Numai să fie iertat.

   Adesea nenorocirea
Schimbă gîndul și simțirea:
Pe loc fu și slobozit.
Cinsti, averi nu se mai spune:
Ce zicea el era bune,
Duhul lui era vestit.

   Într-o zi neavînd treabă,
Domnul pe ai săi întreabă:
„Voi de cîine ce gîndiți?“
Șerpi, șopîrle, deodată,
Toți răspunseră îndată:
„Înălțime, să trăiți!

   Tutulor este plăcută
Cinstea cea cu drept făcută
Astui vrednic dobitoc.
Al lui cap, a lui știință,
Glas, putere, iscusință
Pentru noi sînt un noroc.

   De trup este prea puternic,
De slujbi multe este vrednic,
Și în lupte e vestit.“
— „Astea le știam prea bine,
Știam ce i se cuvine,
Dar atunci era gonit.“

(Ed. 1838)