https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu-o singură sforțare-ncordând vânjosu-i umăr
— Un uriaș urcându-și poverile ce-l strâng —
Pletosul deal, din vale sui cu vii și crâng
Ca să-și revadă țara cu sate fără număr,

Cu casele: mioare, și turlele: păstori,
Ce-au coborât pe verdea câmpie argeșană,
Cu drumul ce-nsoțește înceata caravană
De sălcii plângătoare și plopi pribegitori;

Ținutul unde seara din lunci și din zăvoaie,
Ca și argintul sprinten, viu apele sclipesc,
Și unde clarul cântec de clopot creștinesc
Apropie colina de-a cerului văpaie.

O, vârf de deal! O, capăt liniștitor de drum!
Opresc aicea pasul și îmi dezleg privirea,
Când prin amurg se-naltă, visând nemărginirea,
Din fiecare casă un crin înalt de fum.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Să nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda.

Cu Dimitrie Cantemir în Moldova și cu Ștefan Cantacuziono în Muntenia se încheie șirul domnilor pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ție socoteală de datinile țării, ori de glasul vechilor așezări. Se va amesteca din când în când și câte un român printre atâția greci, dar nu se va cunoaște dintre ei. Lucrurile s-au petrecut așa, că nici măcar nu s-a simțit zdruncinul schimbării.

https://blog.revistaderecenzii.com/

 Pe o cîmpie
        Mare, bogată,
        Urmă odată
        O bătălie
  Aspră, cumplită, neasemănată,
  Încît cadavre nenumărate
  Zăceau grămadă neîngropate.
  Corbii îndată luară știre;
  Lacomi de pradă, ei năvăliră,
        Și cu grăbire
        Aci sosiră.
  Și după ce mîncară, și după ce băură
        Mult sînge, începură
        C-un glas îngrozitor
        Să cînte cina lor.

        Barza cea simțitoare,
        Care pe om iubește
        Și-n preajmă-i se nutrește,
        Văzîndu-i, de departe
        Le strigă: „Cum se poate
        Așa nerușinare?
  E locul pentru cină? e ora de plăcere,
  Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
        Mumele își plîng fiii;
        Izvorul bogăției,
        Cîmpul, e ruinat,
        Iar voi vă îndopați,
        Și cîntați!“
        — „D-aceasta ne iertați —
        Răspunse deodată,
        Ceata întunecată —
        Omului cît îi place
        Poate fi ruinat,
        Dar noi suntem în pace
        Și mult ne-am îngrășat.“

  Acei ce de a țărei grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălțară,
Ce prin trădări, basețe, sînt astăzi mari, bogați,
        Poate și decorați,
  După a mea părere, sînt corbi nerușinați.

  Dar aș dori să-mi spuneți, domnilor cititori,
        (Căci eu vorbesc d-o țară
        De tot imaginară)
  La noi să află oare astfel de muritori?
  Dacă aveți de oameni idee așa proastă,
  Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.

(„Concordia“, 12 martie 1857)