https://blog.revistaderecenzii.com

Păsărelele din ostrețe
Ce ciugulesc de-a lungul drumului, nu îl privesc.
Călătorește, și în chip, în pas,
Ținută, în unica expresie; orice membru,
Privirea sa și trupul gârbovit, toate vorbesc
Despre omul ce nu umblă cu durere, ci merge
Gândind – E insensibil supus
Tăcerii așezate: e unul din care
Orice efort pare uitat, unul căruia
Îndelunga răbdare i-a hărăzit un așa blând aspect,
Răbdare ce acum pare nimic, de care
Nu are nici o nevoie. E din natură condus
Spre o pace atât de desăvârșită, încât tinerii privesc
Cu invidie, ceea ce bătrânul abia simte.
-L-am întrebat unde merge, și care
Obiectul călătoriei sale; răspunse
-Domnule! merg multe mile sa-mi iau
Un ultim rămas de la fiul meu, un marinar,
Care dintr-o bătaie pe mare a fost adus la Falmouth,
Și acolo moare într-un spital.

https://blog.revistaderecenzii.com

Toată lumea regretă a doua zi plecarea subită a lui Brumaru, o comoară de bună dispoziție. Totuși lipsa lui nu împiedică să domnească o veselie atât de deplină, că doamna Pintea, văzând că soțul ei se întinde la conversație cu Miron Iuga și cu Titu, trebui să fie energică:

— Aidem să plecăm, Alexandre dragă, altfel ne apucă aici a doua noapte!

https://blog.revistaderecenzii.com

Altă baladă ( Cearta dintre inima și trupul lui Villon)

– Ce-aud? – Eu sunt. – Cine? – Inima ta,
Care de-un firicel abia se ține
Nu mai am vlagă, dusă-i forța mea
Când văd că esti stingher, închis în tine,
Pleoștit, bătut de soartă, ca un câine.
– De ce-i așa? – Din propria-ți folie.
– Și te privește? – Plină-s de mânie.
– Ia lasă-mă! – De ce? – Să mă gândesc.
– Când? – Când ieși-voi din copilărie.
– Mai mult nu-ți spun. – Nici că mă sinchisesc.