* Expoziția colectivă de artă „Paradisul”, curatoriată de Maria Constantinescu, este deschisă publicului la Sala Acvariu din cadrul Muzeului Național al Țăranului Român, oferind o incursiune vizuală în universurile artistice a peste 30 de creatori contemporani români, printre care Silviu Oravitzan și Maria Cioată, într-un dialog despre ideal și armonie ce continuă tematica începută în anul anterior, accesul vizitatorilor fiind permis de marți până duminică, între orele 10:00 și 18:00, pentru a descoperi aceste viziuni eclectice înainte de itinerarea internațională a proiectului programată pentru 2027 în Italia
*Cronică publicată în revista „Scrisul românesc”, Nr. 3/2026, pp 10, 11
Volumul Eminescu – ziarist politic (Editura Hoffman, Caracal, 2022), semnat de Cassian Maria Spiridon, se constituie într-o exegeză necesară, fundamentată pe observația că dimensiunea politică deține o pondere covârșitoare în corpusul publicistic eminescian. În viziunea autorului, paginile dedicate fenomenului politic eclipsează, prin amploare și densitate, abordările vizând cultura, religia sau instituția învățământului. Motivația acestui demers critic rezidă în analogia frapantă dintre efervescența epocii poetului și tribulațiile prezentului. Perioada activității lui Eminescu este definită ca o etapă de transformări structurale, marcată de efortul de modernizare a tânărului stat de la gurile Dunării, de obținerea Independenței și de instaurarea demnității regale. Totodată, autorul evidențiază patologia acelei democrații incipiente, încă lipsite de stabilitate: coliziunea ideologică (lupta acerbă și adesea lipsită de scrupule între facțiunile politice), precaritatea instituțională (fenomenul corupției generalizate și adoptarea mimetică a unor forme legislative apusene, în absența unei adaptări organice la specificul național) și instabilitatea sistemică (o epocă „neajezată” care, prin similitudini frapante, oglindește neliniștile și carențele realității noastre imediate).
– Când zăcea în fășii în poala mamei, își întindea mâinile după soare vrând să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Și zarea nu i-a răspuns niciodată. – Când a făcut întâii pașii, văzu pâine în mâinile unui copil. Și ș’a întins mâinile după pâne… Dar nu i-au dat-o. – Când a’nceput să simtă chemarea florilor și adâncul rost al cântecului binefăcător, ș’a întins mâinile după o floare. …Dar spinii florii l-au respins și a simțit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini. – Când îi crescu credința și dorul de luptă, își întinse mâinile după argintul răsplătirilor și după aurul biruinței. Și l-au alungat, l-au bătut, l-au chinuit. – Omul care-și întindea mâinile și niciodată n[-]a cules decât lacrămi și blesteme, și niciodată n-a putut râde fericit. – Și trist și obosit, bătrân și chinuit, ș-a întins mâinile plângând după soare… și soarele s’a desprins de pe ceriu, a căzut în brațele-i micșorat de cădere ca un măr, și omul care își întindea mâinile totdeauna înzadar… simți că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ținând strâns la sânu-i, soarele – măr.
Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet, Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii, Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lunii, Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.
Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc, Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome, Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome, Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.
Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea, Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele, În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.
Uite, primăvara reînvie și toți pomii au flori de hârtie. Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi. Vino, vreau să ne plimbăm și noi. Poate crezi în declarații de amor. Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon. Salcia imobilă cu ciucuri înflorește.
Oile de bucurie stau cu capu-n jos. Trenul trece, fumul cade gros când pe ape frigul se cojește. Frigul pentru fiecare an, alb ca dinții tăi – clape de pian.
Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singura lacrimă înghiţită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.
Lacrimi-si-sfintiNu e posibilă o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în străfundurile noastre şi cunoaştem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om şi nu mai este.
Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc, Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec ca înspre cele din cap şi din inimi, Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca moartea. Cred în carne şi în pofte, Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi fiecare părticică din mine e o minune. Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau care mă atinge, Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice rugăciune, Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii şi crezuri. Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul acela ar fi unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui, Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela! Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi! Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti! E orişice mădular care mă pune în valoare! Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb, esenţă palidă a vieţii mele! Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu! Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!
