https://blog.revistaderecenzii.com
În «Familia» lui Iosif Vulcan se mai întâlnesc bucăți total neobservate la apariția lor, care arată sau talente noi care n’au continuat a scrie, deși ar fi putut întrece reputații întemeiate, și reluări de activitate uimitoare ca schimbare de spirit și adaptare la simțirea unei vremi nouă.
I.
Iată un început de poveste, Baba Mărina în care Ardeleanul complet necunoscut Ioan Daloga are, nu limpeziciunea de la oraș, cam banală, a lui Ispirescu, nici, firește, poezia înduioșată a lui Eminescu, nici autenticitatea discretă a lui Slavici și Mera, ci acea oprire pe loc, acea răscolire împrejur, acea sintaxă de o mucalită întortochere care formează șireata cochetărie și marele farmec al lui Creangă. Stilul e plin de adevărate descoperiri, ca în «câți Crăciuni a crăciunit și câți Sânvăsii a apucat».
Continuă să citești
