https://blog.revistaderecenzii.com/

Până mai dăunăzi am fost vecin cu o familie foarte misterioasă, de care nu mă despărțea decât un perete subțire ca hârtia; săptămâni, luni de-a rândul, nu făceau mai mare zgomot ca un șoarece care zuruie printre petice de hârtie aruncată. Niciun cuvânt mai răspicat, nici uruit de vase sau de mobile, nici măcar baterea în perete a unui cui nu tulbura liniștea, îngrozitoare parcă, ce stăpânea dincolo. Uneori părea că toată familia ar fi murit și că în mijlocul pereților goi nu mai trăiește decât veșnica tăcere, veșnicul gol…

Când și când, totuși întâlneam pe câte cineva din familie. Erau niște oameni modești, fricoși, nu îndrăzneau să te privească în ochi și se lipeau de perete, să facă drum, când treceai pe lângă dânșii. Învederau neputința, neștiința de a trăi, tulburarea copilărească ce o simt toți cei care stau fără dinți și fără gheare față-n față cu lupta năprasnică a vieții.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Să ne deschiză lan se gătește
O viitoare unde intrăm,
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.

În fața porții und’ așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epocă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.

An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Răstriștea treacă, s-o numim vis.

Unirea, cinstea în români crească,
Dreapta reformă în veci trăiască…
Cheile sună… tot s-a deschis.

1829