https://blog.revistaderecenzii.com/

Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat,
Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat.
Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre;
De asemene și alții, din bordeie și din șatre,
Păzitorii câni de stână, cu dulăi ș-ogari urla,
Cât de vuietul sălbatic toți munceii răsunau.
Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine:
Zgomotul și astă larmă, spuneți-mi, de unde vine?
Însă nimene putut-au ca să deie vrun răspuns,
Că lătra cânii, cățeii, din tunericul ascuns,
Făr-a ști, cu toți, de ce
În lătrat se întrecé!
A deșertului om asta este chiar icoana vie:
Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie,
Strigă, flacăra învită,
Făr-a ști de ce-i stârnită!
Focul din scântei precum,
Născând, toate le preface
În cenușă și în fum,
Așa-a oamenilor pace
O minciună au surpat
Și pe frați au dezbinat.
Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut,
Socrat pentr-o calumnie cupa morței au băut,
Aristid s-au disțerat,
Sțipion s-au defăimat,
Staturi mari, ce-au înflorit,
Tot de-acest rău au pierit!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Între timpul vechi ș-acuma, oare cine nu-nțălege
Că e mare diferire la nărav, la gust și lege?
Plin de gară și proțesuri neastâmpăratul om,
Astăzi pentru milioane, dar atunce pentr-un pom.
Ca femeia-atunci și zâna
Să se laude au voit,
De aceea s-au sfădit
Iuno, Venus și Atina.
Pentru asta, la un munte, care Ida se numea,
Unde Paris, păstor tânăr, turma sa de oi păștea,
Au venit pe-ascuns tustrele,

https://blog.revistaderecenzii.com/

O, ochilor, oglinzi divine, ce tristă și enigmatică rămâne o fată când se lasă pleoapele peste voi. De aceea par absente și reci statuele, pentru că nu vă au. Dela marginea negrelor gene lăsate peste globurile obosite ce nu mai pot reflecta lumina, începe nemărginirea întunericului.

Gene, voi sunteți întâia dungă a nopții, voi însemnați hotarul, voi străjuiți luminile și urmați a face umbră și după ce văpăile de dindărătul vostru s’au stins. Ca o streașină adumbrind două ferești voi stați de-apururi, arare vă luminați de stropul unei lacrimi, tremurați când din adâncul sufletului urcă un gând bun, bateți înfricoșate când patimele ne încearcă, vă ridicați sus când ochii nu au ce ascunde.

https://blog.revistaderecenzii.com/

D-lui Emil Costinescu

    În noaptea naltă
Ce s-a lăsat peste natură
Se-ntrezăresc prin frunzătură
Stelare-adâncuri ce tresaltă.

    Întregi sisteme
De nebuloase siderale
Răsar din lumile spectrale
Ca ofilite crizanteme.

    În sus spre ele
A gândului mitraliare
C-o uriașă cutezare
Străbate țintă printre stele,

    Dar noaptea naltă,
Ce stăpânește neclintită,
Se duce vecinic negrăbită
De la o lume la cealaltă.