https://blog.revistaderecenzii.com/

Sfârșitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaș și, cu el, un lung șir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleași mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăției bizantine și, în mai puțin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. Cine să li se împotrivească? Popoarele din răsăritul Europei trăiesc într-o veșnică dezbinare, și nici acum, când văd apropierea acestui cumplit vrăjmaș al tuturor creștinilor, nu contenesc de a se sfâșia între ele.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În vremile cele bătrânești, vremi de belșug, pe când boierii ședeau la moșiile lor și vara și iarna, fără altă grijă decât grija câmpului și a gospodăriei lor și aveau hambarele, coșarele și cămările totdeauna pline cu cele trebuitoare la o casă boierească, trăia la moșia sa Buhușul logofătul Manole Buhuș, boier de neam mare, bogat și cu dare de mână.

https://blog.revistaderecenzii.com/

ION GHICA––

Vremurile din urmă sunt remarcate, în Franța, prin aparițiunea a numeroase volume de domeniul literaturei personale. Nu e nevoie să lămuresc că literatura personală are ca înțeles toate acele pagini în care scriitorii își însemnează cele mai intime și sincere cugetări, simțiri și impresiuni, și pe cari, cei mai mulți dintr’înșii le lasă a fi publicate post-mortem. In general, ast-fel de note pun mai clar în lumină adevăratul temperament al scriitorului, și ridică perdeaua care ascundea culisele vieței lui intime. De netăgăduit, că operile de literatură personală prezintă mult interes, mai alez pentru criticii cari studiază operile acelor scriitori. Un poet, un romanțier, un autor dramatic, ori-cât și-ar amesteca eul lor în operile ce le vor produce, totuși, rămâne dintr’însul o mare parte necunoscută. Și dacă este mai ușor să înțelegi caracterul și temperamentul unui poet din versurile lui lirice, cu atât mai greu va fi să le distingi la acei romanțieri cari caută a fi impersonali, cum era Flaubert, cum este astă-zi Zola.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Bogdan-Vodă, sub sceptrul căruia erau acum uniți toți micii cneji ai Moldovei, moare către sfârșitul anului 1365 și e înmormântat în biserica de la Rădăuți, zidită de el. Lațcu, fiul și urmașul lui, e un suflet slab, nepregătit pentru greutățile domniei. Oastea e împuținată și ostenită de-atâtea lupte. Țara, de-abia înjghebată, e șubredă încă în alcătuirile ei din lăuntru, și din afară n-are nici un sprijin de nicăieri. Iar ungurii mereu îi calcă hotarele, asmuțiți de Papa de la Roma. Ca să mai adoarmă dușmănia asta veche, Lațcu se lasă ademenit de sfaturile călugărilor latini, ce furnicau prin târgurile Moldovei, și trece la închinarea bisericii din Apus. Papa-i trimite binecuvântarea lui. Un episcopat catolic se înființează în târgul Siret, unde cel dintâi episcop e un polon, Andrei din Cracovia. Contenesc luptele la hotar. Oamenii își lucrează ogoarele în pace. Dar la domnul lepădat de lege poporul și fruntașii țării se uită ca la un străin. Lațcu moarte în 1373. De la el nu rămân feciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul Roman, lăstar din ramura Mușatinilor, înrudită cu Basarabii.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sunt acum 20 de ani, eram la Slănic și, drept să spun, cu toată frumusețea munților păduratici ce mă încunjurau din toate părțile ca într-o horă, cum zise poetul Vlahuță, mă cam plictiseam. Lume puțină și necunoscută, și timpul cam nestatornic.