În general, am trăit Paștile, la fel, numai motivele de bucurie erau diferite. Am primit, în copilărie, un maimuțoi albastru de cauciuc, pe care l-am manipulat în fel și chip, atras de constituția lui maleabilă.
A doua zi, îmbrăcam hainele cele mai bune și alegeam oul cel mai tare, pentru a-i învinge pe aceia cu care se întâmpla să mă întâlnesc și să ciocnesc.
În biserică, eram timorat de oamenii pe care ai mei îi cunoșteau, întrucât mă întrebau de vorbă, iar cea mai frecventă întrebare, care mă punea în dificultate, era: „Cum merge școala?”; niciodată, nu eram mulțumit de mine și nu se cădea, în biserică sau pe lângă, să mint, că mă vedea, cu ochiul lui de ciclop, bunul Dumnezeu și mai aveam nevoie de El, în rugăciunile mele din gând.
Când mama mi-a spus, pentru prima dată, despre Dumnezeu, mi s-a părut nedrept să ne ducem traiul sub o tutelă inexpugnabilă și respectul meu pentru condiția de om a fost clătinat, nu atât de tare, precum orașul Pompei, de către Vezuviu, dar suficient cât să mă fi gândit la Cel de Sus, altfel decât la părinții mei, pe care, până în acel moment, îi socoteam cei mai puternici de pe pământ. Mă simțeam supravegheat de divinitatea din capul meu, care divinitate, paradoxal, locuia în sfere înalte; se cuvenea, într-un fel sau altul, s-o cunosc și am dezvoltat dialoguri sublime, noaptea, când puneam capul pe pernă, fie cu îngeri, fie cu Iisus.
Astăzi, mă întreb unde este Dumnezeu, pe ce jilț stă El în acest cosmos imens; sau este în afara cosmosului, iar ceea ce noi contemplăm, stele și planete, sunt sinapsele minții Lui? Mi-ar fi atât de simplu să-mi spun că nu există, însă frica de a nutri un asemenea gând mă copleșește și o consider o dovadă a prezenței împărăției cerești. De asemenea, este aproape imposibil să imaginezi, ca om, ceva nepopularizat anterior, darmite să ajungi să vorbești despre altă lume, spectaculară și imbatabilă! Pentru aceasta, trebuie să deții motive clare și să fi observat ceva pe cer. Sfinții Părinți au scris că au vizualizat, mai mult decât s-au putut ei exprima, și nu avem nicio înclinare morală să negăm.
Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii, Al morții rece spirit se strecură-n tăcere; Un singur glas îngână cuvintele de miere, Închise în tratajul străvechii evanghelii.
C-un muc în mâni moșneagul cu barba ca zăpada, Din cărți cu file unse norodul îl învață Că moartea e în luptă cu vecinica viață, Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-și prada.
O muzică adâncă și plină de blândețe Pătrunde tânguioasă puternicile bolți: „Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colț, Înveninând pre însuși izvorul de viețe.
Nimica înainte-ți e omul ca un fulg, Ș-acest nimic îți cere o rază mângâioasă, În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg.”
Apoi din nou tăcere, cutremur și sfială Și negrul întuneric se sperie de șoapte… Douăsprezece pasuri răsună… miez de noapte… Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… Colo-n altar se uită și preoți și popor, Cum din mormânt răsare Christos învingător, Iar inimile toate s-unesc în armonie:
„Cântări și laude-nălțăm Noi, Ție Unuia, Primindu-L cu psalme și ramuri, Plecați-vă, neamuri, Cântând Aleluia!
Christos au înviat din morți, Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, Lumina ducând-o Celor din morminte!”
