David Pop iubea viața tihnită. Zbuciumările de nici un fel nu i-au plăcut niciodată. Râvnea liniște multă și muncă puțină sau chiar deloc; și izbutise să le aibă pe urma hărniciei tatălui său, un țăran aprig, sârguitor și zgârcit, care făcuse avere.
Din turmă lupul sur o oaie au răpit. În codru s-au ascuns Și pe mâncat s-au pus. Iar șoarecul au mirosit Aproape de mâncare;
Din borticica lui cu pază au ieșit, S-au furișat prin frunzișoare, Și tocmai de sub lup furând o fărmătură, Țuști! iute-n crăpătură. Iar lupul au pornit un răcnet foarte mare, Urlând: „Săriți! Tâlharii!”
Asemenea s-au întâmplat În târg o întâmplare:
De la jăcuitor tălharii au furat O pungă cu parale, Iar el la ceastie îndat-au reclamat.
Primenit de sărbătoare, gata de mult de ducă, Toma Lotru ședea mototol pe laviță, cu coatele rezemate de marginea mesei, cu obrajii scufundați în găvanele palmelor, privind țintă la un ochi de fereastră pe care gerul de astă-noapte zugrăvise sumedenie de figuri de gheață, ciudate și întortocheate ca visurile urâte ale unui om necăjit. Își bătea capul să le slovenească… Iată, colo-n mijloc, o minune mândră și mlădioasă, un trup frumos de femeie proptit și-n dreapta și-n stânga pe două matahale șterse și prelinse. Și jur împrejur se încolăcesc de-a valma iezme pocite, subțiri, dintre care se desprind și se împletesc, în rotocoale răzlețe, cununi de gheață argintie… Toma părea că începe să înțeleagă rostul acestor chipuri. Își încruntă sprâncenele, ca să le pătrundă mai bine, dar atunci un strop lat de apă se dezghiocă de sub pervaz, se prăvăli în cârligături mărunte peste miezul geamului și, deodată, toată icoana se mânji și toate florile se schimonosiră…
Un munte se trudea de facere cumplit. Trei zile au vuit, Încât se clătina pământul de sub el; Dar în sfârșit s-au desfăcut
Și au născut: Un șoricel!
Această fabulă ca muntele e veche; Eu însă să vă spun secretu-i la ureche:
Sunt oameni de la care-aștepți Minuni să vezi; Așa vuiesc de tare Când ei se socotesc că au vro treabă mare; Iar cercetând în faptă, Găsești isprava lor deșartă.
Spre pildă, eu ades scriu, șterg și iar gândesc, Ca când o epică piimă născocesc; Iar după trudă multă În faptă mă trezesc cu o făbuliță scurtă.
— Tăticule! Tăticule! țiui Margareta, lovindu-se repede cu palmele peste piept, către Gonea Bobocel, care se necăjea să-și croiască drum cu coatele prin furnicarul de lume ce se grămădea la intrarea cafenelei.
Gonea se opri o clipă, întoarse capul și, văzând pe Margareta, îi strigă cu glas rebegit, zvârcolindu-se furios în puhoiul de oameni:
