Nenorocita privighitoare Cînta-n pădure a ei durere, Natura-ntreagă da ascultare, Tot împrejuru-i era tăcere.
Alții în locu-mi ar descri poate Acele tonuri neimitate, Glasul acela-nmlădiitor, Ce c-o-ntorsură lină, ușoară, Treptat se urcă și se coboară, Plin de simțire, plin de amor.
Eu vă spui numai că despărțirea Și suvenire pline de jale, Că nedreptatea, nelegiuirea Era sujetul cîntării sale.
Un măgar mare ce-o ascultase, Și ca un aspru judecător Capul pleoștise, sau rîdicase Cîte-o ureche,-n semn de favor,
Ieși-nainte să-i dea povață, Și c-o neroadă încredințare: „Am fost — îi zise — aci de față, Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare.
Cu toate-acestea, am nădejdi bune, De nu îți pare lucru prea greu, La niște reguli a te supune, Luînd de pildă cîntecul meu.“
Atunci începe cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit.
Privighitoarea, fără sfială, Zise: „Povața e în zadar; Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială Că eu în locu-ți n-aș fi măgar“.
La un țăran era o vită de măgar, Cu care el la toți se lăuda; Căci în părerea lui prea bine se purta. Și pentru că-mprejur era tot codri mari, Apoi ca nu cumva, păscând, să rătăcească
Măgarul lăudat, Și totodată vrând ca să-l împodobească, Un zurgălău la gât țăranul i-au legat; Măgarul s-au făcut măreț și îngâmfat. (De decorații el pesemne auzise,
Că prea se fudulise.) Dar rangul nou au fost lui spre osândă mare. (Urmează și la noi această întâmplare.) Eu însă mai întâi dator sunt să vă spun, Că în purtări era măgarul nu prea bun;
Iar pân’ la zurgălău el bine petrecea. Prin țarini, prin grădini, prin curături umbla,
Păștea, se-ndestula; Ș-apoi cam pe furiș acasă se-ntorcea. Acum însă mai rău măgarul petrecea.
Pentru că rangul nou, Sunând prin zurgălău,
Chema când pe vecin cu vro despicătură Să deie pe măgar afar’ din curătură, Când pe stăpânul său cu jărdia în mână,
Să-l scoată din grădină; Apoi și pe jitar,
Să-i rupă coastele cu parul din ogoară, Încât bietul măgar, Stâlcit și osândit, rămase mai să moară.
Și oamenii acei la rang înaintați Pățesc asemene, când sunt interesați;
Pentru că rangul nou, Lor este zurgălău, Ce sună de departe Vădindu-le a lor fapte.
Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două țări-surori: le va apropia mai mult locul acelorași dureri. Cu moartea lui se rupe șirul de domni întemeiat pe părinteasca moștenire, lungul șir al Basarabilor, cum se rupsese și-n Moldova, cu groaznicul sfârșit al lui Răzvan-Vodă, șirul Mușatinilor.
Copilului de pieptănat Neneaca pieptene din târg au cumpărat. Copilul foarte mult de el s-au bucurat.
Ce piepten bunișor! Cum merge de ușor!
Mai bine de un ceas El perișorul său prin pieptene au tras Și mulțămit deplin neneacăi au rămas.
Apoi s-au pus la carte, Au învățat frumos, Din buchi a opta parte;
Și iar la pieptene degrabă s-au întors. După aceasta dând de alte jucării, Copilul au făcut prea multe nebunii Și părul de pe cap de tot și-au încâlcit. Dădaca lui au vrut îndat’ să-l netezească, Dar pieptenul era prin casă zăhăit; Și el țipa, răcnea, acela să-i găsească! O fată, de sub pat, degrabă l-au și scos,
Dar numai ce folos! Că cum abia-abia de păru-i s-au atins, Copilul de dureri au și strigat cu plâns:
— Ce piepten îndrăcit! Iar pieptenul au zis:
— Eu tot același sunt; ți-e părul încâlcit.
Copilul însă, supărat Pe favoritul său, L-au dat într-un pârău:
Strigoaicele mai mult cu el s-au pieptănat.
Văzut-am eu În veacul meu
Că oamenii așa cu adevărul fac. Cât cugetu-i curat, El nouă este drag; Iar cum pe cuget ai pătat,
Apoi de adevăr îndat’ te-ai depărtat Și, ca copiii, noi de pieptănat fugim
„Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate, Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Ah! inima-mi zvâcnește!… și zboară de la mine! Îmi cere… nu-ș’ ce-mi cere! și nu știu ce i-aș da: Și cald, și rece, uite, că-mi furnică prin vine, In brațe n-am nimica și parcă am ceva;
Că uite, mă vezi, mamă? așa se-ncrucișează, Și nici nu prinz de veste când singură mă strâng Și tremur de nesațiu, și ochii-mi văpăiază, Pornesc dintr-înșii lacrimi, și plâng, măicuță, plâng.
Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare! Obrajii… unul arde și altul mi-a răcit! Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; În trup o piroteală de tot m-a stăpânit.
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica: O ști vrun leac ea doară… o fi vrun zburător. Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica, Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.
Și unul să se roage, că poate mă dezleagă; Mătușile cu bobii fac multe și desfac; Și vrăjitorul ăla și apele încheagă; Aleargă la ei, mamă, că doar mi-or da de leac.
De cum se face ziuă și scot mânzat-afară S-o mân pe potecuță la iarbă colea-n crâng, Vezi, câtu-i ziulița, și zi acum de vară, Un dor nespus m-apucă, și plâng, măicuță, plâng.
Brândușa paște iarbă la umbră lângă mine, La râuleț s-adapă, pe maluri pribegind; Zău, nu știu când se duce, că mă trezesc când vine, Și simt că mișcă tufa, aud crângul trosnind.
Atunci inima-mi bate și sar ca din visare, Și parc-aștept… pe cine? și pare c-a sosit. Acest fel toată viața-mi e lungă așteptare, Și nu sosește nimeni!… Ce chin nesuferit!
În arșița căldurii, când vântuleț adie, Când plopul a sa frunză o tremură ușor Și-n tot crângul o șoaptă s-ardică și-l învie, Eu parcă-mi aud scrisul pe sus cu vântu-n zbor;
Și când îmi mișcă țopul, cosița se ridică, Mă sperii, dar îmi place — prin vine un fior Îmi fulgeră și-mi zice: «Deșteaptă-te, Florică, Sunt eu, vin să te mângâi…» Dar e un vânt ușor!
Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica: O ști vrun leac ea doară… o fi vrun zburător; Ori aide l-alde baba Comana, ori Sorica, Ori du-te la moș popa, ori mergi la vrăjitor.”
Așa plângea Florica și, biet, își spunea dorul Pe prispă lângă mă-sa, ș-obida o neca; Junicea-n bătătură mugea, căta oborul, Și mă-sa sta pe gânduri, și fata suspina.
………….. Era în murgul serii și soarele sfințise; A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau A satului cireadă, ce greu, mereu sosise, Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.
Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură, În gemete de mumă vițeii lor strigau; Vibra al serii aer de tauri grea murmură; Zglobii sărind vițeii la uger alergau.
S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână Începe să s-audă ca șoaptă în susur, Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.
Încep a luci stele rând una câte una Și focuri în tot satul încep a se vedea; Târzie astă-seară răsare-acum și luna, Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.
Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit. Tăcere pretutindeni acuma stăpânește, Și lătrătorii numai s-aud necontenit.
E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei Veșmântul său cel negru, de stele semănat, Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.
Tăcere este totul și nemișcare plină: Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat; Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină, Și apele dorm duse, și morile au stat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
„Dar ce lumină iute ca fulger trecătoare Din miazănoapte scapă cu urme de scântei? Vro stea mai cade iară? vrun împărat mai moare? Ori e–să nu mai fie! — vro pacoste de zmei?
Tot zmeu a fost, surato. Văzuși împelițatu? Că țintă l-alde Floarea în clipă străbătu! Și drept pe coș, leicuță! ce n-ai gândi, spurcatu! Închină-te, surato! — Văzutu-l-ai și tu?
Balaur de lumină cu coada-nflăcărată, Și-pietre nestemate lucea pe el ca foc. Spun, soro, c-ar fi june cu dragoste curată; Dar lipsa d-a lui dragosti! departe de ast loc!
Pândește, bată-l crucea! și-n somn colea mi-ți vine Ca brad un flăcăiandru, și tras ca prin inel, Bălai, cu părul d-aur! dar slabele lui vine N-au nici un pic de sânge, ș-un nas –ca vai de el!
O! biata fetișoară! mi-e milă de Florica Cum o fi chinuind-o! vezi, d-aia a slăbit Și s-a pălit copila! ce bine-a zis bunica: Să fugă fata mare de focul de iubit!
Că-ncepe de visează, și visu-n lipitură Începe-a se preface, și lipitura-n zmeu, Și ce-i mai faci pe urmă? că nici descântătură, Nici rugi nu te mai scapă, ferească Dumnezeu!”1844
Deseară poştalionul va trece prin strâmtoare Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut, Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.
Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge, Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli, Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.
Azi nu ca să ne-nfingem în saci de aur braţul Ne vom lupta cu ceata de călători calici, Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu lanţul. Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.
Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni, Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.
Azi nu vrem punga groasă a doftorului roşu Ce clănţăne alături din dinţi, înfricoşat, Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoşul Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.
Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară Aduce poştalionul, şi mai de preţ decât O călătoare zveltă, subţire şi sprinţară Sau saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.
Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă. Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi, Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
Boierul cu palate şi herghelii în care Trag cai de rasă anii albaştri după ei, Un negustor de vinuri, când dulci şi când amare. Şi-un hrăpăreţ pe care nu-l pot momi femei.
Bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape, Prin haină i se vede umflată punga grea, În degetele-i scurte inelele fac ape Şi pe reverul bluzei poartă fălos o stea.
Pe pintec îi străbate un lanţ de aur vesta Şi-un ceas rotund în care din când în când, zelos, Priveşte pe sub gene ca nu cumva-n aceasta Să fi rămas o clipă – din veacuri – de prisos.
Când aţipeşte-n jocul căruţei şi în saltul Legănător pe care catârii suri îl fac, El sforăie şi doarme ca orişicare altul, El moţăie cuminte ca orice prostănac.
N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic Atâta doar că n-are pereche de zgârcit, Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic, Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.
Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ, În pânza veşniciei de astă dată ruptă, Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.
Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară, Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat, Şi dacă punem mâna pe el în astă seară, Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat…
Copiii cutreierau voioși via părăginită. Un șir, ținându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhațe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. — Cum dai ulciorul? — Cum îl vezi,cu ochii verzi,ș-o lingură de păsat,să nu zacă de vărsat.
O vulpe la țăran se înnădis-odată La păsări în poiată. Cu-acea deprindere și iarna pe omăt, Ea noaptea au venit flămândă la ospăt,
Și în găini s-au desfătat. Iar după ce s-au săturat,
Apoi au zis: „Destul, mă duc degrab-acasă, Ca nu cumva să dau pielcica pentru masă”. Dar îngrijirea ei, curând s-au împlinit: Căci urma se vedea, pe unde au venit. Țăranul vânător s-au și luat pe urmă, Și vulpea au ieșit de contăș foarte bună.
Ce dac-ar fi și-n lumea mare Văzută urma la tâlhari, Atunci mă jur, fără mustrare, Că s-ar vădi și în curți mari.
În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia și dreptatea lui. Bătrânii își zic oftând: „Așa domn să aibă țară…”
