https://blog.revistaderecenzii.com/
Sunt vasluian de loc din satul Floreștii. Eram abia de douăzeci și unu de ani, când îmi veni rândul să trag la sorți. Îmi aduc aminte cu ce sfială vârâi mâna într-un vraf de hârtiuțe răsucite și scosei no.13.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Buchetul rimelor ce dai
Au o puternică savoare,
Dar titlul Flori de putregai,
Arghezi, cred că nu-i cuminte,
Nu vezi că prea aduce aminte
C-ai stat odată la răcoare?
https://blog.revistaderecenzii.com/
Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi…
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal !
Acel șirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
Copilăria mea…
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi !
Dar unde-s brudnicii[1] copii
Și unde-s rîsetele lor ?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit și-acei
Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărînă s-a făcut !
Străjer măreț, mai ți-amintești ?…
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cînt !
Trap
https://blog.revistaderecenzii.com/
Voi, munților mândri, moșnegi cununați
Cu stelele bolții albastre,
În leagănul vostru de codri și stânci
Dorm toate poveștile noastre.
Alături de șoimii cu ochii aprinși,
Din tainica voastră dumbravă,
Se-nalță-ndrăznețe-n lumina din cer
Și visele noastre de slavă.
În voi își deșteaptă plânsorile ei
Frumoasa mea țară săracă,
Cu brațe lipsite de-al luptei fior
Și buze ursite să tacă.
La voi vine jalea-i când vifor păgân
Purcede strigarea să-i frângă,
În cântec o schimbă pădurea de brazi
Și-n lume-o trimite să plângă.
La voi mă îndrumă-n cărările ei
Și biata mea soartă pribeagă,
Pădurea cea veșnic lipsită de somn
Mi-e sfântă și-atâta de dragă.
Cântarea măiastră din codrii cărunți
Dă strunelor mele povață,
Și-o mândră poveste strivită de vremi
Truditul meu suflet învață.
Din culmea pleșuvă cu creștetul alb
Privirile-mi zboară departe,
Și-n mintea supusă tresare aprins
Fiorul măririlor moarte.
Un vaier amarnic se zbate-n amurg
Și stăruie-n zvonuri de ape,
Al munților vaier mă zbuciumă-n piept
Și-mi tremură plânsu-n pleoape.
O vitregă soartă, cu patima ei,
Pe-ntinsele culmi și poiene,
În vremuri pitice, iubirii de frați
Ziditu-i-a graniți viclene…
A pus miezuine și stavil-a pus,
Rupându-vă creștetu-n două,
Când Domnul, stăpân pe pământ și pe cer,
Pe voi v-a dat, munților, nouă!
Vă arde rușinea din creștet, ades’
Voi aspră porniți vijelie –
Și sufletu-mi lacom vă soarbe atunci
Năprasnica voastră mânie!
Din urletul vostru sub cerul aprins,
Din ploaia de trăsnete grele
S-a naște odată, plutind peste vremi,
Cântarea cântărilor mele!
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C3%8En_mun%C8%9Bi
https://blog.revistaderecenzii.com/
Venise primăvara și cu ea împreună venise șiruri de cucoare și roiuri de rândunele. Tânăra Elena ședea acum la fereastră și sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaștri rătăceau în depărtări, și, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-și pregăteau cuibul sub streșina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeță îi îneca inima, și pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeței ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereței care vin și trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimțire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină și orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăș decât frumusețea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Trad. Mihai Eminescu
Ode, III, 11
O, Mercur, a cărui poveți deprins-au
Amphion, urnind după cântecu-i pietre,
Și tu liră, care-n cald avânt din șapte
Coarde suna-vei
Templelor, ospețelor mari amică
Nu c-altădată, fără de grai o, spune-mi
Cântul, cărui nenduplecata Lyde-i
Plece urechea.
Ea ca mânza tretină-n câmp se joacă,
S-o atingi chiar nengăduind. Nu știe
Rostul nunții; crudă rămâne pentru-a
Soțului patemi.
Tigri după tine se iau și codri,
Râul care fuge spumând opri-l-ai,
Alintându-l, fere-ndărăt portarul
Orcului groaznic,
Cerber ce cu sute de șerpi în creștet
Ca ș-al furiilor, esalează ciumă
Pe când spume fac și venin tustrele
Limbile gurii.
Chiar Ixion, Tytios chiar în silă
Au zâmbit, deșartă rămas-au urna,
A lui Danau fiici auzind cântarea-ți
Fermecătoare.
Lyde-ascultă crimele-acelor fiice,
Căci pedeapsa lor e să umple vasul,
Ce de-a pururi fără de fund se scurge
Soarta-ndelungă
Urmărește crimele mari în iad chiar:
Căci păcat mai nelegiuit putea-s-ar
Decât moarte soților lor cu aspru
Fier să le deie?
Una numai, demnă de-a nunții faclă,
Vicleni frumos pe cumplitu-i tată,
Strălucind vestită de-atunci prin secoli,
Nobila fiică!
„Scoli ea zise, tânărul soț trezindu-și
Scoli să nu-ți dea somnul de veci de unde
N-aștepți. Fugi de socru-tău, de surori ce
Fără de lege,
Ca leoaice cari surprind juncanii,
Mirii lor ucid… numai eu mai blândă
Nici în tine dau, nici voi a te ține-n
Negrele ziduri…
M-o-ncărca părintele meu cu lanțuri
Pentru că-ndurare avui de un biet om
Sau pe un vas trimite-mă-va departe-n
Câmpii numidici.
Fugi oriunde ochii te duc ori vântul
Până-i noapte, până veghează Venus,
Mergi cu bine. Ține-mă minte… sapă-un
Vers pe mormântu-mi.”
https://blog.revistaderecenzii.com/
Alexandru și soția sa Elena, doi însurăței în luna de miere, nemaiștiind unde să-și răsfețe cele întîi a lor simțiri amoroase, se hotărâră să călătorească prin munți. În setea lor de a rătăci prin pădurile cu brazi, ei își făcură iute gemandanele uitând, se înțelege, ca toți înamorații, multe de-ale traiului trebuitoare în acele locuri singuratice, dar un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite, căci nu se uită el singur pe sine: era o mătușă sarbădă și tomnatică care se ținea nedezlipită de pașii lor, crezându-se menită a priveghea asupra neispititelor tinerețe ale Elenei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău
Întinse zborul său.
Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așează
Și lumea dedesubt privind, se desfătează.
Un șir de munți măreți, Moldova de o parte.
A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate!
Și ape: Bistrița, Moldova și Siret,
Pe șesuri vesele, se văd curgând încet.
— Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume,
Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat;
Cu care mă ridic la înălțimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat!
Aceste vulturul rostește bucuros.
— Da’ știi, prietene, că ești lăudăros!
Paingul de pe mușchi atunce îi răspunde.
Dar uită-te de vezi: și eu sunt oare unde?
Se uită vulturul și vede, înadins,
Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
— De unde te-ai luat?
Întreabă el mirat.
Și cum te-ai târâit?
— Să-ți spun adevărat,
Paingul au răspuns,
Pe coadă-ți am venit,
Tu însuți m-ai adus;
Cu-a mea putere, eu nici aș fi îndrăznit,
Iar de acum nu am de tine trebuință.
Aici, statornica să-mi fac vreau locuință!…
El bine n-au sfârșit și un vârtej de vânt,
Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.
Cum socotiți și dumneavoastră;
Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulți asemene ca și paingul meu,
Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare;
Și cărora le pare
Că singuri vrednicesc și că li s-au căzut;
Când spre căderea lor
Nu trebuie mai mult,
Decât un vântișor.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Vulturul_%C8%99i_paingul
https://blog.revistaderecenzii.com/
Capul cel de búor, a fiară vestită,
Sămnează puterea țârâi nesmintită.
Pre câtu-i de mare fiara și buiacă,
Coarnele-n pășune la pământ îș pleacă.
De pre chip să vede búorul ce-i place,
C-ar vrea-n toată vremea să stea țara-n pace.
C-atunci toată vita poate de să-ngrașe,
Fără zăhăială, într-a țărâi pașe.
Dară une date are și ea toane,
De-ș calcă vrăjmașii și-i vântură-n coarne.
Pentr-aceea-ș poartă cunună de aur
Într-a sale coarne, în cele de taur.
Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă,
Soarele și Luna, și Venus, podoabă.
Din ce să-nsămnează țara că rodește
În tot feli de hrană, de le prisosește.
Și pre vremi de pace oamenii zburdează
Într-agonisită, că pot de-ș lucrează.
Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul,
Cu cirezi și turme, copără pământul.
Dară miere dulce! Cine poate spune
Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune!
Cine poate scrie toate de-amănuntul,
Că știută este țara-n tot pământul!
Și-mbogățăsc lesne, fără de zăbavă,
Creștinii Moldovii, dând Domnului slavă.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Stihuri_la_luminatul_herb_a_%C8%9A%C4%83r%C3%A2i_Moldovei
https://blog.revistaderecenzii.com/
M. GUYAU––
Omul, căruia aparține acest nume, întrunește în el trei mari individualități intelectuale: filosof, estetician și poet. Moartea îl răpi la trei-zeci și trei de ani!… Și pe când la această vîrstă, alții abia întrevăd orizonturile depărtate ale gloriei, el este deja ajuns pe o culme înaltă de nemurire, către care privesc cu respect și adorațiune o lume vastă de admiratori.
Continuă să citești