Şi iată fructe, flori, şi ramuri, şi o frunză, Mai e şi inima-mi ce pentru tine bate, Umilului meu dar să caţi să-i afli-o scuză, Să nu îl farmi cu mâna albă şi curată.
Vin, răsbătut de picături de rouă dese, De vântul dimineţii îngheţând pe frunte. Îngăduie-oboselii reculese Ca să viseze-odihnitoare clipe scumpe.
Pe sânul tânăr zbuciumul mi-adună Răsună ca-ntr-o scoică ultimul sărut: Vrea fruntea-mi pace, de trecu furtuna bună, Să dorm şi eu, de te-odihneşti în aşternut.
În româneşte de Mihai Rădulescu Sursa: https://poetii-nostri.ro/paul-verlaine-green-poezie-id-5049/
Primăvară… O pictură parfumată cu vibrări de violet. În vitrine, versuri de un nou poet, În oraș, suspină un vals de fanfară.
O lungă primăvară de visuri și păreri…
O lungă deșertare zvonește împrejur, E clar și numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur.
O nouă primăvară pe vechile dureri…
Apar din nou țăranii pe hăul de câmpie, În infinit pământul se simte tresăltând : Vor fi acum de toate cum este orișicând, Dar iar rămâne totul o lungă teorie.
Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple. De umbre, umerii îmi șiroiesc, tăcut, prea bine mi-e și nu mă mai pot rumpe de aerul rotund ce m-a-ncăput.
E-ntâia oară când rămân fără de viață, de primăvară-ncercuit cu frânghii, până miresmele îmi dau un pumn în față, trezindu-mă, le-adulmec și le mângâi.
Și mor a doua oară, când îmi taie chipul pala de raze atârnând de crengi și iar mi se rotește-n păsări timpul, când pasul tău răsună pe sub crengi.
Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene imaginile tale, clinchetând. Mor sacadat și reînviu din vreme-n vreme, de-otrava morții sufletu-mi eliberând.
O, primăvara flăcări roșii-nalță. Pe rugul lor mi-e sufletul întins până miresmele îmi dau un pumn în față, și mă trezesc, și-nving și sunt învins.
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii[1]. Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde; Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde. Pâraiele umflate curg iute șopotind, Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde! În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel, Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare, După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
Românul caracterizează sub forme poetice sau glumețe toate variațiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei, zilele cele dentâi ale lunei mart (giboulées de Mars), pretinzând că ele sunt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, și plânge, se bocește și nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui mart. Acele zile sunt urmate de zilele cocostârcului, a mieilor, a ciocârliei, a rândunelelor etc., care prevestesc reîntoarcerea în țară a paserilor pribegite de cu toamnă și epoha nașterii mieilor.
„Vezi, mamă, ce mă doare! și pieptul mi se bate, Mulțimi de vinețele pe sân mi se ivesc; Un foc s-aprinde-n mine, răcori mă iau la spate, Îmi ard buzele, mamă, obrajii-mi se pălesc!
Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi Veniți cu bine! De frunze și de cântec goi, Plâng codrii cei lipsiți de voi.
