https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Masa de mâncare era așezată între două paturi și împrejurată cu scaunele pe care erau să șadă onorabilii oaspeți ai lui Păturică.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Soarele dragostei mele trece furiş
pe după dealuri, ca un oştean
nedeprins cu muncile câmpului
şi plecat de dimineaţa în grâu
să se culce. Creşti, pădure tânără,
creşti şi nu te gândi la mine,
la lălpile mele moi care vin înspre
tine, la somnul meu vegheat galeş
de un sobor de bursuci, la mâinile mele
reci, lunecând ca două pâraie
din umăr spre tâmple, creşti
pădure tânără, creşti şi potriveşte-ţi
lăstarii la soare şi arborii veştezi
lângă furtună, creşti şi nu
te uita la mine, nu-s decât
o pasăre, cu o altă pasăre în inimă,
lunecând în derivă, creşti pădure tânără,
şi sună din salbele toamnei
pe trunchiuri de ploi rânduite în stivă.

Sursa: https://poezii.citatepedia.ro/de.php?a=Daniela+Caurea

https://blog.revistaderecenzii.com/

Să ne deschiză lan se gătește
O viitoare unde intrăm,
Și pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vestește.

În fața porții und’ așteptăm
Nădejdea dulce la toți zâmbește;
Epocă nouă ni se zărește,
De aci vremea să numărăm.

An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ție;
Răstriștea treacă, s-o numim vis.

Unirea, cinstea în români crească,
Dreapta reformă în veci trăiască…
Cheile sună… tot s-a deschis.

1829

https://ro.wikisource.org/wiki/Sonet_la_anul_1830

https://blog.revistaderecenzii.com/

Me vint ung vouloir de briser
La tres amoureuse prison
Qui souloit mon cuer debriser
VILLON – Les Lais, II/14 – 16

https://blog.revistaderecenzii.com/

De-aş avea

De-aş avea şi eu o floare
Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică
Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aceleaşi lovituri care îl trimiteau la pământ îl aruncau în acelaşi timp departe înaintea vieţii sale, spre anii viitori în care, de-ar sângera, de vină n-ar fi nedreptatea unuia singur. Ca pomişorul întărit de rădăcini şi care îşi strânge crengile rănite lângă trunchiul trainic, el cobora apoi de-a-ndaratelea în mutismul ştiinţei acesteia şi în nevinovăţia lui. În sfârşit, scăpa, fugea, şi cunoştea fericirea deplină. Ajungea la pajişte şi la stavila trestiilor, căreia îi mângâia mâlul şi-i percepea freamătul uscat. Se părea că tot ce pământul produsese mai nobil şi mai perseverent îl adoptase, drept răsplată.
Şi-ar reîncepe astfel până când, necesitatea de a rupe dispărând, el ar sta drept şi atent printre oameni, mai vulnerabil şi mai tare totodată.

Sursa: http://poetii-nostri.ro/rene-char-adolescentul-palmuit-poezie-id-7133/

https://blog.revistaderecenzii.com/

În plopul meu îşi pune cuibul luna,
Din care iese noaptea ca un corb.
Şi stele-i cad din aripi, dar le sorb
Prin iazuri broaşte, una câte una.

Căci broaştele înghit bucăţi de noapte
Şi sar din mâl în iaz rotind inele
Şi se lungesc pe burta lor de lapte
În care se topesc atâtea stele.

Sursa: http://poetii-nostri.ro/al.-o.-teodoreanu-broastele-poezie-id-8044/

https://blog.revistaderecenzii.com/

E bine-aici, de-ajuns e şi atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
şi-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci şi dacă nu, să-şi taie
în ţestul apei limpezii canini
şi lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muţi, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se şi saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

http://poetii-nostri.ro/mircea-ciobanu-augur-poezie-id-2758/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ovidiu, sunt aproape de ţărmii liniştiţi,
Pe care-odinioară, tu zeii izgoniţi
Ai Romei îi aduseşi, şi-unde cenuşa-ţi este.
Cu jale-n plâns slăvit-ai tu locurile-aceste.
Se mai aude lira-ţi sunând precum suna,
Şi-i plin ţinutul încă de amintirea ta.
Tu mi-ai săpat în minte, cu vorba mişcătoare,
A bardului pustie şi cruntă-ntemniţare,
Sub bolta-nceţoşată, sub geruri şi zăpezi,
Sub vara ce pe câmpuri puţină vreme-o vezi:
Răpit de-amarul strunei care ades mă scurmă,
Cu inima, Ovidiu, eu ţi-am păşit pe urmă: