https://blog.revistaderecenzii.com/
Pe când Păturică se ocupa cu predarea acestei lecții, deodată se auzi răsunând în spațioasa anticameră amestecul unor sunete ascuțite și îngânate; o pereche de lăutari începuse a cânta din gură și din viori melodia adaptată pe versurile următoare:Cine la amor nu crede,N-ar mai călca iarbă verde;Să calce tot fân uscat,…………….
și pe la timpi se auzea câte un oftat.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
De-ai șți, iubite, cât de mult
Mi-i dor ca glasul tău s-ascult,
Ai veni pe-aripi de vânt
Și mi-ai spune un cuvânt.
Vorba fie rea sau bună
Am vorbi-o împreună,
M-ai vedea, te-aș privi,
Vorbele s-ar înmulți.
Tu mi-ai spune una mie,
Eu ți-aș spune multe ție
Făr-de rost și chibzuire
Însă toate de iubire.
Vino dar pe-aripi de vânt,
Vin de-mi spune un cuvânt,
Că mi-i dor atât de mult
Glasul tău să-l mai ascult.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisoarea
https://blog.revistaderecenzii.com/
Fusese o mocirlă de zăpadă
Pe cale de topire
Și noroi,
Care curgeau la vale în șuvoi.
Dar într-o săptămână vântul
A însănătoșit pământul.
În tranșee
https://blog.revistaderecenzii.com/
Știu c-amorul tău e mare
Și-al tău chin adânc și greu,
De aceea eu de tine
Mă ascund și fug mereu.
Nu-nțelegi că al meu suflet
Este pururea nebun
Și-a mea soartă cât de tristă-i
Mi-i și groază să ți-o spun ?
Și urăsc cu-nverșunare
Când iubită știu că sunt,
Să iubesc când nu-s iubită
Este soarta-mi pe pământ.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/%C8%98tiu_c-amorul_t%C4%83u…
https://blog.revistaderecenzii.com/
Zilele cele frumoase ale toamnei din anul 1817 își luaseră zborul, împreună cu plăcerile ce procură ele locuitorilor României. Iarna se arătase cam de timpuriu și vântul de la miazănoapte începuse din vreme a sufla cu tărie acea răceală care amorțește natura, despoaie arborii și acoperă țarinile și orașele cu vălul întristării și al monotoniei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
De va fi existat teatru în țara noastră înainte de Caragea, nu știm, istoria nu ne spune nimic; chiar tradițiunile populare nu ne arată decât venirea unor escamatori arabi și turci, care scoteau panglice din guri, înfigeau ace prin mușchii mâinilor, vărsau mei pe nas și scoteau din cap o mulțime de căciuli[1].
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Trădarea începută cu atâta finețe de Duduca și de Păturică din zi în zi lua aspectul unui amor sentimental. Ciocoiul, cufundat în plăceri, părea că renunțase la orice plan de ambițune; dar asta era o nouă cursă ce el întindea fanarioatei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
POEMUL NATURII
INVOCAȚIE CĂTRE VENUS
( I, 1 – 49)
Tu, născătoarea ginții lui Enea,
Tu, zeilor ș-al oamenilor farmec,
O, Venus, rod de viață, care pururi,
Sub bolta cea de stele călătoare,
Împoporezi câmpiile mănoase
Și marea purtătoare de corăbii;
Prin tine doar tot neamul de ființe
Începe-se și, scos din întuneric,
Prin tine vede-a soarelui lumină.
Din calea ta fug nourii, zeiță,
Și vânturile; iscusit, pământul
În drumul tău așterne flori suave
Și ție râde linul mării, ție,
Scăldat în valuri de lumină, cerul
Zâmbește blând ! Când zori de primăvară
S-au revărsat, și roditorul zefir
Descătușat începe iar să bată,
Atunce zburătoarele din aer
Vestesc întâi sosirea ta, zeiță,
De focul tău la inimă pătrunse,
Și ca turbate, vitele tot zburdă
Pe pajiștile cele desfătate,
Și ape repezi trec înot: robită
De tine, fiecare te urmează
Oriunde vrei s-o duci pe fiecare,
Pe mări, pe munți, pe râurile-n clocot,
Pe verzile ogoare și prin cuiburi
Tu, strecurând iubirea dulce-n piepturi
La toate vietățole, pe toate
Le-ncingi de dor să-și veșnicească neamul.
Fiindcă dar tu singură natura
O cârmui, și pe țărmurii luminii
Nimic nu poate-ajunge fără tine,
Nici bucurie nu-i, nici desfătare,
Pe tine eu acum te vreau părtașă
Să-mi fii la scrisul versurilor mele,
Pe care mă încerc a i le face
Lui Memmius al meu despre natură,
Lui Memmius, care-ai voit, zeiță,
Oricând mai sus ca alții să se-nalțe,
Încununat cu daruri întru toate.
Deci tu cu-atâta mai vârtos, o, zee,
Dă farmec veșnic graiurilor mele !
Iar trebile războiului într-asta
Pe mări și pe uscaturi, pretutindeni,
Tu fă-le să adoarmă liniștite !
Căci numai tu poți ajuta cu pacea
Pe muritori: războaiele cumplite
Le poartă Marte, zeul cel puternic
În arme, care-adeseori s-aruncă
La tine-n brațe, doborât de rana
Cea veșnic-a iubirii: cu grumazu-i
Rotund lăsat pe sânul tău, nălțându-și
Spre tine ochii donici, el te soarbe
Cu ochii și te jinduie pe tine;
Răsufletu-i fierbinte i s-atârnă
De gura ta. Pe-acesta tu, zeițo,
Cum stă culcat pe spate, înfășoară-l
Cu trupul tău cel sfânt și dulci cuvinte
Șoptește-i tu din gură, preamărito,
Și cere-i pacea pentru Roma noastră !
Căci eu nu pot cu inima-mpăcată
Să cânt natura-n zile de restriște
Și nici ilustrul Memmius nu poate
În vremuri ca aceste să nu vie
În ajutorul tuturor.
Sursa: http://literaturapopoarelor.blogspot.com/2011/11/poezie-latina-lucretius.html
https://blog.revistaderecenzii.com/
A doua zi, greaca se sculă foarte dimineață și își făcu toaleta cu îngrijire mult mai mare decât în celelalte zile; după aceea ea chemă pe țigancă și-i porunci să aducă două cafele, două dulcețe, un ciubuc și o narghelea. Chemă apoi pe Păturică și, după ce rămase cu dânsul, îi făcu semn să șadă lângă dânsa pe sofa.
Continuă să citești