*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2021, p. 16
Cea mai recentă carte semnată de George Vulturescu, Maladiile lămpilor (Ed. Tracus Arte, București, 2019), este structurată în trei părți: Poemul de la ora trei noaptea, Discret precum cineva chemat la morgă să identifice un cadavru și Jurnal de provincie. Titlul este urmuzian, sugerând un aliaj între maladie, afecțiune umană, și lămpi.
A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, mi-am amanetat ceasul de buzunar îl moştenisem de la tata -, ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. Aproape ştearsă, ora 16,00 conţinea o perioadă pură, fără poze, în care m-aş fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, dar încă sălăşluind în taine şi fără peripeţia realului. Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca, mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în conul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional. De unde suflul care să mă redea realităţii? M-am întors la cartea sfântă şi din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar din pântecele chitului pentru a i se mai da şansa revenirii în misie, la suprafaţă, am luat anvergura faptei.
Aş fi plecat dinspre starea mea, vibrantă ca un plan şi destul de intens urmărindu-mă, înspre dispoziţia sufletească a unuia dintre personajele pe care le urmăream dând pagini, numai să mă sustrag prezentului în care, iată, plăteam chirie. Imaginile trecutului stăruiau ca o pânză pictată în aerul blând al camerei şi mi se părea că nu pot curăţa vopseaua uscată de pe unele scene; dăruit cu un har instantaneu de artist plastic, aş fi refăcut în loc schiţa nouă a unui gest, însă în culoarea locală. Îmbinam prezentul cu trecutul la nivel imaginar, iar în voinţă, ideea viitorului liber de griji deschidea uşi întunecate. Clipe din prezent se întretăiau cu fire din viitor: în locul pomului, instantaneu se instala întâlnirea unui cuplu; răsfoiam jurnalul: starea pe care trebuie s-o fi avut, traducea altfel ştirile, cu nostalgia celui care altădată făcea parte din ele. Dar pentru a capta o astfel de variantă, potenţial seducătoare, când nu mai rezişti preocupărilor şi tumultului devastator al tinereţii, aveam nevoie să parvin.
În general, cărțile publicate de Adi Popescu au o dublă dimensiune, motivațională și autobiografică; prima derivă din preocuparea față de soarta societății actuale, iar a doua, care este și cea mai importantă, din talentul său înnăscut, care-l poate defini drept un povestitor marcant. În ultimii ani, autorul a mizat pe o singură temă, a fericirii, stare despre care susține că trebuie dobândită cu orice preț, în orice împrejurare, de către fiecare locuitor al planetei. În acest sens, a publicat: Secretul fericirii (2009), Despre succes și fericire (2011), Citate alese – ghid de dezvoltare personală (2012), O țară fericită (2014) și Aur curat pentru învingători (2016). În cel mai recent volum, intitulat Despre fericire, apărut în 2020, în condiții grafice deosebite, la editura Scrisul Românesc, dincolo de propunerile sale futuriste, precum aceea de a se înființa Institutul Român de Fericire, Adi Popescu vine cu veritabile texte literare, care au ca temă evocarea propriei copilării, petrecute în satul montan Licurici, și chiar a trecutului istoric.
Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.
În plină pandemie de coronavirus, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piața locală a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internațională a Cărții, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeași zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creștere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgență”.
Pe Aurelian Dinculescu l-am cunoscut în redacția unui ziar. După felul în care vorbea, îți inspira încredere și l-ai fi clasat între primii zece înțelepți ai urbei. Avea o vorbă: „Neică!”, pe care o rostea cu predilecție în dialogul cu Victor Belciug, prietenul lui de o viață.
Sunt ușor dezamăgit. Am fost trădat de mecanismul propriului blog. Începusem să scriu ceva despre Liviu Rebreanu, am bifat „Publică”, am avut pană de curent de o secundă și materialul mi-a dispărut, nu a mai fost de regăsit nici măcar la „Ciorne”…
Natura a început să fie urâtă, mai ales din cauza frigului care o stăpânește, care o strânge precum menghina piesa de oțel. Pe șezlong, e imposibil să mă mai așez, fără a pune sub mine o pernă de scaun. Obiectivele îmi sunt din ce în ce mai rare, pe acest final de an. Nu mai sun pe nimeni, pentru că, dacă am sunat, ce lucru minunat mi s-a întâmplat?