https://blog.revistaderecenzii.com

Luna mai. Patru ceasuri după amiazi. Soare, în răstimpuri, adie câte-o gură de vânt căldicel…

Didi șade la fereastră, își scaldă fața în lumina dulce a soarelui și se gândește că ar fi bine să iasă și ea să mai vază nițică lume, că e tânără și se prăpădește de urât în mahalaua asta pustie și murdară. Stă în strada Rațiu și e fiica profesorului de dans Nicu Georgescu. Mama ei e de mult în pământ, iar tatăl său are lecții toată ziua și trebuie să vază de fetele altora, în loc să vază de fata lui. Așa, Didi, de când a ieșit din pension, e nevoită să stea acasă mereu singură, tristă, de dimineață până în seară, și numai să viseze ceea ce ar dori să trăiască.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pinocchio, de-abia își luă ziua bună de la prietena sa Lacherda, și începu să bâjbâie prin întuneric, și mergând pe dibuite prin pântecul Balenei, se îndreptă încet-încet, spre lumina ce se vedea licărind în depărtare.
Pe când mergea, simțea că i se afundă picioarele într-o mocirlă alunecoasă și moale, care împrăștia un miros de pește prăjit, ca în postul cel mare.
Cu cât înainta, cu atât lumina se făcea mai vie și mai strălucitoare, până când ajunse în sfârșit; și când ajunse, ce credeți c-a găsit? Găsi o măsuță întinsă, și pe măsuță o lumânare aprinsă înfiptă într-o sticlă verde, iar la masă ședea un unchiaș cu părul alb ca zăpada care ronțăia niște peștișori vii, dar așa de vii că uneori îi scăpau din gură.
În fața acestei priveliști, pe Pinocchio îl apucă o veselie așa de mare și neașteptată, că pe-aci, pe-aci era să leșine.
Îi venea să râdă, să plângă, îi venea să spună mii de lucruri: și în loc de acestea îngână cuvinte neînțelese și încurcate. În sfârșit, izbuti să scoată un strigăt de bucurie, și desfăcându-și brațele și aruncându-se de gâtul unchiașului, începu să urle:

https://blog.revistaderecenzii.com

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
În rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.
Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfântâ,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!
Tu, grija mea şi unic tezaur de plăceri!
Mai ştii tu dezmierdarea iubirii fericite,
Căminul blând şi vraja văraticelor seri,
Stăpână pe-amintire, iubită-ntre iubite!

În serile când lampa ne lumina plăpând
Sau pe balcon în roze amurguri visătoare,
Ce dulce-ţi era sânul şi sufletul ce blând!
Ne-am spus adesea lucruri în veci nepieritoare
În serile când lampa ne lumina plăpând!

https://blog.revistaderecenzii.com

După cincizeci de minute de când măgărușul se afla în fundul apei, cumpărătorul își zise:
Până acum bietul meu măgăruș șchiop trebuie să se fi înecat. Ia să-l scoatem, și să facem din pielea lui o tobă strașnică.
Și începu să tragă de funia cu care îl legase de picior, și trase, trase, trase, până când văzu că iese la suprafața apei ia ghiciți ce? În loc de un măgăruș mort, văzu ieșind din apă păpușica vie care se zvârcolea ca un țipar. Când dădu cu ochii de păpușa de lemn, bietului om i se păru că visează și rămase încremenit locului, cu gura căscată și cu ochii zgâiți.
După ce își veni în fire, zise plângând și bombănind: