https://blog.revistaderecenzii.com

Poate mă înşel. Căci totuşi am fost fercit la Florenţa, şi atâţia alţii înaintea mea. Dar ce-i fericirea dacă nu simplul acord între făptură şi existenţa pe care o duce? Şi ce acord mai legitim poate uni omul cu viaţa dacă nu îndoita conştiinţă a dorinţei sale de durată şi a morţii căreia îi este hărăzit? Aici înveţi cel puţin să nu te bizui pe nimic şi să vezi în prezent singurul adevăr ce ne este dat „pe deasupra”. Mi se spune întruna Italia, Mediterana, pământuri antice unde totul e pe măsura omului. Dar unde şi care-i calea? Lăsaţi-mă să privesc cu ochii larg deschişi spre a-mi căuta singur măsura şi mulţumirea mea. Sau mai curând da, văd: Fiesole, Djemila şi porturile scăldate în soare. Măsura omului? Tăcerea şi pietrele moarte. Tot restul aparţine istoriei.
Totuşi, nu aici ar trebui să mă opresc. Căci nicăieri nu stă scris că fericirea trebuie să fie cu orice preţ nedespărţită de optimism. Ea e legată de iubire –
ceea ce nu-i acelaşi lucru. Şi cunosc ore şi locuri unde fericirea poate părea atât de amară, încât ai dori ca ea să fi rămas o simplă făgăduială. Dar asta pentru că în acele ore şi în acele locuri nu ştiusem să iubesc din toată inima, adică să nu renunţ. Aici trebuie să vorbesc despre intrarea omului în sărbătorile pământului şi ale frumuseţii. Căci în clipa aceea, precum neofitul ultimele văluri, el lasă să cadă la picioarele Dumnezeului său moneda măruntă a personalităţii sale. Da, există o fericire mai înaltă, căreia fericirea îi apare lipsită de însemnătate.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ieri peste noapte vântul a sfărâmat Amorul
Ce-n colţul cel mai dulce ce-l tăinuieşte parcul
Adesea ne oprise din drum, săgetătrul,
Cu zâmbetul pe buze, tinzând în aer arcul.

Ieri peste noapte vântul l-a sfărâmat. Şi-acuma
Puzderia de marmor roteşte-n zori – şi-i trist
Să vezi sub arbor soclul ce mai păstrează numa
Iscălitura ştearsă a bietului artist.

Ce trist se-nalţă soclul stingher! Luându-şi zborul,
Întristătoare gânduri se duc iar, ca să vie
În visul meu de jale în care viitorul
Îmi prevesteşte-o soartă mâhnită şi pustie…

https://blog.revistaderecenzii.com

Ziua ne găsește departe către hotarul de Vest. Dealuri de țernă roșă răscolită, care chiftește de apă, se desfășură într’un larg amfiteatru. Prin contrast, depărtările umede par de un albastru adânc. Alături stejarul-plută mănâncă dealul și la picioarele lui iarba, acum înaltă, mătăsoasă, se încovoaie la suflul dimineței. Frumoase sămănături de grâu în șiruri, foarte înaintate. Piatra sură, roșie iese la iveală însă în păreți întregi ori în fărâmături risipite, printre care se strecoară țepoase tufișuri, pe când alături chiar toată întinderea e proaspăt verde și câte un mănunchiu de flori rose se ridică timid. Case albe, galbene, cu coperișuri roșii, flancate une ori de turnulețe crenelate, arată, în acest despoblado, vre-o fermă, și din cantoanele căii ferate pe fundul vetrei roșii de foc se desfac copiii mulți, pe jumătate goi, cu speriatele căpățâni rotunde, brune. Câte patru cinci măcar, la fiecare casă. In cărticica de alături persicul și zarzarul surâd. Câte un podeț e lucrat ca pe vremea Romanilor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Eram bărbatul care-n singurătăţi petrece,
Ca vulturul pleşuv pitit în stânca rece.
Nesuferind câmpia fugeam de cei de jos,
Băteam din aripi iute spre muntele sticlos,
Şi peste creste ninse făcând ocoluri rare
Granitul mohorât îl apucam în gheare;
Să scriu pe cer elipse eu mă credeam ales,
Pe sus scoteam un ţipăt de nimeni înţeles.

Când coama-mi străluci la tâmple sideral,
Mă coborâi în vale ca un Virgil pe cal
Cu lira într-o mână, cu hăţurile-ntr-alta,
Unde foşneşte grâul sau aşchii scoate dalta,
Strânsei în spume frâul, făcui la oameni semn
Cum să arunce coasa, cum să cioplească-n lemn.
Cântam. Dar prea departe de ei şedeam în şa,
Din gura mea un murmur nedesluşit ieşea.