https://blog.revistaderecenzii.com/

Îmi dau seama că am căzut într-o capcană, poate cea mai periculoasă dintre toate, capcana textului, din care nu am reușit să mă eliberez, căci de mică, la lumina lămpii sau a lanternei, adoram cuvintele. Cititul oferă o autonomie spirituală, aducând  cu sine o parte din înțelepciunea omenirii și aceasta e singura care te face adesea să supraviețuiești. Mânuiesc cu ușurință foarfeca, culorile, tigăile, din pasiune sau necesitate, uneori și verbul. Poate  la început a fost un joc, însă curând a devenit imperativă dorința de-a mă regăsi „pe mine, mie, mi”. Și iată, după decenii plăcerea nu a dispărut; mirosul, parfumul unei cărți mă cucerește, mă incită, îmi face bine, la fel ca bucuria de-a mânui un stilou, o peniță, un creion sau un pix- „rotulador de punta fina”. Nu ajungi de ieri pe mâine ceea ce ești, un om cumsecade, un artizan, un om înțelept sau un bandit. Avem în spate un trecut bogat, plin de peripeții care ne-au forjat, ne-au îmbogățit. Copilăria e adesea un lung tunel negru pentru copilul ce-a fost lipsit de dragostea părinților și lipsa afecțiunii a rămas înscrisă în curriculum său. Timpurile erau diferite, educația se traducea prin a disciplina și prin „a dresa” mai degrabă micul vlăstar, nicidecum prin afecțiune vădită și efuziuni de iubire ca-n ziua de azi. Zâmbesc gândind la… schimbări, chiar și la nefericita „copilărie a tuberculului”, când  biserica considera pe timpuri banalul cartof ca fiind o legumă a diavolului doar pentru că acesta creștea sub pământ. Avansăm mereu, căci mersul înapoi nu există în traiectoria umanității și ne bucurăm de toate progresele, mai cu seamă cele din mentalitatea și relațiile interumane legate de rase, clase sociale sau generații.

https://blog.revistaderecenzii.com/

                                 Cine seamănă spini, să se ferească a merge desculț, zice un proverb.