Dan Ionescu: Poeme publicate în revista „România literară” (Nr. 19 – 20 / 2023)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Natura s-a adăpostit în mine, de frica toamnei 


Castanii-s viguroși...
Un templu de minune
îmi pare strada,
aș vrea pe bancă să mă așez
și, în curând, pe foaia de hârtie să trec, în rânduri,
vraja.
E o peliculă de soare,
întinsă printre pomi,
în ramuri, stau cucii, pătrunși
de semeție. Jos, margaretele 
s-au pitit, din calea pașilor mamei.
Ceva le-a trezit
din melancolie.
La masa din curte,
întinsă la umbră,
sub nuc,
se pornesc discuții aprinse. 
În crengi, vremea veștejind
se aude răgușit.



În primăvară 

Țăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 



Primăvara. Pastel sofisticat

Prin pomii care încă nu au înverzit, 
ținuți de frig în starea aceasta tristă,
o pasăre își face veacul, 
trudind și ea la templul zilei,
cu o bătaie, în plus, de aripi. 
Cuiele pătrund mai adânc în uluci. 
Ajunge în tesla gureșă, 
mânuită de gospodari, 
vibrația de la zborul 
deșteptat în văzduh de foamea păsării.
Am legat de piciorușele ei o privire,
încercând să o apropii, astfel, de pământul încă 
rece în martie. 
O, văpăile din adânc - cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț, 
a stat, o iarnă întreagă, precum lava adormită, 
o rezervă de lumină,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce în cuib, seara,
aducând din depărtări
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei,
ca pe mucava, urma creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada. 

Sub pecetea tainei de Mateiu Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com/

De când am apucat a ne prelungi șederile afară din București, el la Valea Rugului, eu la Sionu, el la crama unde a fost ucisă Sita Gârbu, eu la armanul unde a fost răpus Nicolache Schina, adică de vreo doi ani, nu mi se mai întâmplase până săptămâna trecută să-l întâlnesc pe Teodor, veche cunoștință moștenită, conu Rache cum i se zicea îndeobște.

Continuă să citești

Noaptea de martie de Alexandru Macedonski

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mamei

Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece,
Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat,
Iar copacii printre crivăț la pământ să se aplece
Când mă-mpinse-n astă lume pântecul ce m-a purtat.
Maica-mea, de-a lungu-ntinsă, de abia scăpă cu zile…
Moartea groaznică, ce-n umbră mulțumirea și-o rânjea,
Înghețată sărutare-și-aplecase peste ea
Și pe-obraz îi scuturase flori de vinete zambile.
Doctorul, care-o scăpase, în acea învălmășeală,
Vrând să șeadă pe un scaun, doborât de osteneală,
Ca pe-o minge de nimica mă turtea nemijlocit,
Dacă doica ce, prin leafă, se afla interesată,
Nu sărea ca o leoaică să-l oprească deodată
    Printr-un țipăt ascuțit.

Continuă să citești

Călătorul și stejarul de Anton Pann

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un călător ostenind.
Și la un stejar sosind,
Subt umbra lui a șezut,
Să răsufle un minut.
Aci un bostan fiind
Și în el pepeni zărind,
Mergînd, unul a luat
Și supt copaci l-a mîncat.
Deci ochii-n sus ardicînd,
Gîndea-ntru sine zicînd
„Ce lucru nepotrivit
Dumnezeu a rînduit!
Că la un copaci asfel
Să facă rod mititel,
Iar la un vrej slab pe jos,
Așa rod mare și gros!”
Pe cînd aceste gîndea
Și cu ochii-n sus privea,
O ghindă s-a slobozit
Și toma-n nas l-a izbit.
Atunci el nasul suflînd
Zise iar într-al său gînd:
„Ce nesocotit sînt eu!
Bine-a făcut Dumnezeu.
Dar de nu era rod mic
Ș-era pepene, cum zic,
Așa-n cap de mă lovea,
Aci-n loc mă adormea.
Iar de era vrun dovleac,
Apoi nu-mi mai dam de leac.”


Multe un fel să gîndesc
Și altfel să potrivesc.

Ultimele pagini de Dimitrie Anghel

https://blog.revistaderecenzii.com/

O, misterioasă și tainică pasăre cu nevăzute aripi, suflet, cum știi tu să renaști și să-ți iei zborul din nou ; Phoenix misterios, ce dreptate am avut să cred în tine, cînd am început să scriu primele pagini ale acestui volum ! Ca un Lazăr reînviat, mi-am scuturat giulgiul albelor pagini și am privit din nou viața și n-am blestemat-o ca dînsul, ci cu soarele ce mi-l dăruia primăvara, cu viorelele și toporașii presărați subt pașii mei, cu galbena floare a cornilor timpurii înfloriți, cu sfiosul verde ce abia îndrăznia să mijească în vîrful fragedelor ramuri de liliac, m-am bucurat și am binecuvîntat prisosul de putere ce rămăsese în mine.

Continuă să citești