https://blog.revistaderecenzii.com

Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singura lacrimă înghiţită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.

Lacrimi-si-sfintiNu e posibilă o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în străfundurile noastre şi cunoaştem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om şi nu mai este.

https://blog.revistaderecenzii.com

Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc,
Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec
ca înspre cele din cap şi din inimi,
Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca
moartea.
Cred în carne şi în pofte,
Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi
fiecare părticică din mine e o minune.
Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi
sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau
care mă atinge,
Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice
rugăciune,
Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii
şi crezuri.
Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul acela ar fi
unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui,
Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela!
Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi!
Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti!
E orişice mădular care mă pune în valoare!
Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb,
esenţă palidă a vieţii mele!
Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu!
Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!

https://blog.revistaderecenzii.com

Jules Janin, criticul adorat al romanticilor, căzut astăzi în uitare, și amintit, din vreme in vreme, în confesiunile lor intime, de bătrânii literați cari îl mai țin minte, — sfîșia pe marele Balzac, în epoca aceia, când romantismul se ridica pe ruinele clasicismului, ca un Univers nou în care trona un Dumnezeu: Victor Hugo. Cine era acel Balzac, acel naturalist scandalos, lângă un Théophile Gauthier, — sculptorul formelor de o puritate antică; lânga Alex. Dumas tatăl, — monstrul care a personificat cea mai uriașe putere a imaginațiunei; lângă spiritualistul și fericitul trubadur de saloane, Arsène Houssaye? Cine era el?

Jules Janin moare; romantismul slăbește, dispare o parte din el, evoluționează; şi azi, unul din cei mai străluciți esteticiani și istorici moderni, H. Taine, ne spune cine este Balzac: „cel mai adânc evocator de viață, ca şi Sackespeare!”

https://blog.revistaderecenzii.com

Era în mijlocul iernii. Aerul era foarte rece, vântul era tare înțepător, înăuntrul ușilor închise era cald și bine, dar în afară caselor bine încălzite se află ghiocelul, sau cel puțin micuța lui rădăcina, îngropată sub pământul acoperit de zăpadă.

Într-o zi, a început să plouă. Stropii de apă au străpuns neaua așternută peste pământ, au atins rădăcina ghiocelului și au vorbit cu ea despre strălucirea lumii de afară. Curând, o rază de soare și-a făcut și ea loc printre zăpadă până la bulbul ghiocelului, iar înlăuntrul lui a început să freamăte o reînnoită viață.