https://blog.revistaderecenzii.com/

Dimensiunea imemorială a timpului (marcată în basme cu formula: „Acmu cică era odată” –  Ion Creangă, în Povestea lui Harap-Alb sau genericul: „A fost odată ca niciodată”) este explicitată de Eminescu în Povestea magului călător în stele. Sub raport științific, momentul coincide cu acela al comunicării dintre toate formele materiale, datorită acelei particule comune, atomul, care exista sub aceeași pulsație la toate nivelurile de existență. Sub aspect religios, este surprinsă ziua separării cerului de pământ. Eminescu vede un popor de oameni perfecți, demni de grația divină. Este ilustrată, la scară planetară, starea lui Adam, de comunicare directă cu divinitatea. Pământul este desăvârșit, pe când cerul nu. Pământul este un rai, un exportator de modele pentru orice entitate celestă, este descris acel început de lume, despre care poetul sugerează în Luceafărul: „În vremi de mult trecute, când stelele din ceriuri / Erau copile albe cu părul blond și des / Și coborând pe rază țara lor de misteruri / În marea cea albastră se cufundau ades; / Când basmele iubite erau înc’ adevăruri, / Când gândul era pază de vis și de eres, / Era pe lumea asta o mândră ‘mpărăți / Ce – avea popoare mândre, mândre cetăți o mie”. Portretul „împăratului prea mare” este realizat în proximitatea acelor înțelepți din Vechiul Testament, caracterizați de viață lungă și de cumpătare. Versul „când basmele iubite erau înc’ adevăruri” subliniază dimensiunea infinită a timpului (pe axa lui, totul a fost / este posibil), Terra însăși aparținea unor entități de tip demiurgic (în al căror exercițiu existențial intra abilitatea de a transforma instant propriile gânduri / idei în realitate, fără efort manufacturier). Fericirea este posibilă datorită capacității paradisiace a omului de a selecta, în mod clar, între „vis și eres”: cele două categorii (grupuri de forțe) dominau universul, fiind la dispoziția pământenilor (sortiți atunci și unei vieți îndelungate), care puteau impune autoritatea visului, forma supremă de manifestare a lor, ca posibili înaintași ai lui Adam.