https://blog.revistaderecenzii.com/

A vorbit şi-a tăcut crîngul de aur
Cu glasul lui de mesteacăn, uşure.
Nici o părere de rău nu mai au
Cocorii, în slăvi, peste pădure.
Ce să regreţi? Sîntem călători –
Trecem, intrăm şi părăsim casa.
Visează cînepa la cei duşi

Şi luna pe baltă licărindu-şi mătasea.
În mijlocul cîmpiei stau singur,
Vîntul duce cocorii mai departe.
Gîndesc la vesela tinereţe
Dar nu-mi pare rău de trecut, nici demomie.

Nu-mi pare rău de anii risipiţi în zadar,
Floarea liliachie a sufletului păleşte.
în grădină arde rugul unui măceş roşu
Şi acest rug pe nimeni nu încălzeşte.

Ciorchinii măceşului nu vor arde.
Iarba nu va pieri fiindcă a îngălbenit.
Ca pomul care-şi pierde în tăcere frunzele

Cuvintele triste mi le pierd covîrşit.
Cîndva, dacă timpul măturîndu-mi slovele,
Le va aduna-netrebnic tezaur
Spuneţi atîta vorbit şi a tăcut
Cu dulcele-i glas crângul de aur.

Vol. Moscova cârciumărească

Traducerea Zaharia Stancu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-crangul-de-aur-poezie-id-9981/

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Ia seama, Popescule, zise șeful circumscripției, un om cât o prăjină, cu nasul ascuțit și cu mustățile mânioase, că ești de serviciu! Ții minte ordinul domnului prefect?… Ori l-ai uitat?… La ora unu toate localurile de noapte vor fi închise… La unu, toate!… Ia seama, va să zică…

— Am înțeles, don șef! răspunse subcomisarul militărește, adăogând apoi mai familiar: Puteți dormi liniștit, că doar sunt polițist vechi și mă cunoașteți…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe uliță-n plimbare
Doi trecători mergeau

Și o întrevorbire de cuviință mare
Ei serios țineau.

Când, iată de la căsuță
Un cățeluș sfrijit
Asupra lor s-au repezit;

Țah, țah, țah, țah, și altă în urma lui hăituță.
Apoi căței, căței,
Mulțime — știți ca ei…

Încât unul din oameni acum vrea să găsească
Vrun bulgăre sau piatră, cățeii să-ngrozească.
— Astâmpără-te, frate, îi zice celălalt.

Au doar n-ai mai aflat
A câinilor natură?
Jaluzi, ei orice văd

De fire mai aleasă, acolo se repăd
Și nu mai tac din gură,
Iar tu păzește-ți drumul, mergi drept ca un român.
Ei latră și rămân.

Și între oameni este rău’ jaluzia:
Ea-i sor’ cu dușmănia.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Hector s-a bătut cu un câine turbat! mă întâmpinară copiii când intrai pe poartă, cu vădită mândrie că paznicul casei noastre din capul satului a săvârșit o mare vitejie.

— Nu se poate!… Când?

— Ba, zău, s-a bătut… Pe la amiazi… Uite-l colo cum șade de pleoștit!

Lângă cotețul de găini, clinele stătea nemișcat, cu ochii îndreptați spre mine, posomoriți. Îl chemai. Se ridică șovăind și se apropie. Șchiopăta puțin, Blana-i albă era scărmănată și murdărită de colb. Dădu din coadă de două ori și apoi se ghemui iar în mijlocul ogrăzii, și-și linse piciorul dinapoi, rănit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În vremile trecute o jupâneasă mare
Născu un făt-frumos.
Copilul cât se poate era de sănătos;
Dar pentru ca să aibă mai bună căutare,
Cucoana două mance pe lângă dâns’ ținea

Și singură-l hrănea.
Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare
Că pruncul va ajunge un urieș sub soare.
El însă deodată trăia mai mult sugând,
Căci mancele și muma mi-l îndopau pe rând,
Încât după o vreme așa îl ghiftuise,
Că copilașul gingaș de tot se bolnăvise.
Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit.
Iar într-o zi când muma de-acasă au lipsit,
Lăsând femei și mance de cuconaș să cate,
Ca prin un farmec ele se-mprăștiară toate,
Și, rămânând copilul în leagăn singurel,

Se răsturnă din el…
Chiu, țipete prin casă se auzeau de-ndată.
Boierul, supărat,
Veni să vază singur pe prunc cu capul spart.
El într-o plecare pe gânduri afundat,
Rosti așa cuvinte: „Că mance de prisos,
Oricum, și-n orice stare, n-aduc vreun folos”.