https://blog.revistaderecenzii.com/

Drumul fură gândul serii pe meleaguri
Crengile din crânguri albăstresc ușor,
Iar bătrâna casă, cu fălci tari de praguri,
Mestecă-al tăcerii miez mirositor.

Blândul frig tomnatic lin se furișează,
Rebegind în curte șira de ovăz.
Blond, la geamul vânăt un copil veghează
Și-I scânteie jocul ciorilor în văz.

Cuprinzând hogeagul, fumu-și ia avântul,
Verde dintr-o sobă roză izvorând.
Cineva nu-i și cu buze subțiri vântul
Despre el șoptește-n noapte dispărând.
Cineva cu talpa n-o să mai strivească
Frunzele și iarba leneșelor văi.
Înecat, oftatul colo-n piept se cască
Și sărută clonțul sumbrei cucuvăi.

Noaptea crește. Grajdul somn tăcut înmoaie.
Drumul alb mijește gol printer copaci.
Și duios suspină galbenele paie,
Atârnând din umbra pașnicelor vaci.

1916

Traducere George Lesnea

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-drumul-fura-gandul-serii-pe-meleaguri-poezie-id-21212/

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Trăiți! murmură ordonanța, cu o bucurie respectoasă când căpitanul Turcoman îi porunci să strângă de grabă toate catrafusele căci diseară pleacă amândoi acasă, în concediu.

Cele câteva ceasuri, până să pornească la Iași singurul tren, i se părură o veșnicie căpitanului care stătea pe ghimpi. Dorul și nerăbdarea îl chinuiau. Astfel tresări de mulțumire când locotenentul Cojocel veni să-i țină de urât înainte de plecare. Mai ales că locotenentul avea să-l și înlocuiască până la întoarcere.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire, lumea-ntreagă.

Merge, merge, se tot duce,
Spre pieire au pornit,
Zi ce merge, rău ne-aduce
Rău, tot rău, fără sfârșit.
Astfel în mizantropie

Un bondar se căina,
Stând pe-o creangă de scumpie
Ce la vânt se legăna.

Și zicea el: „Zău, nu-i șagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.

Când gândesc la vremi trecute,
Când tot vesel eu umblam,
Cu albine mult plăcute
Prin văzduh mă legănam
Și-n petreceri amoroase,
Într-un dulce bâzâit,
Zi și noapte răcoroasă
Petreceam necontenit!

Dar, vai mie, zău nu-i șagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.

Tot zburam dincolo-ncoace,
Păream tare printre-albini;
Vezi, pe-atunci, la dobitoace
Încă roza n-avea spini.
Dar acum s-au schimbat toate,
Eu de jale sunt pătruns.
Vremi mai rele nici se poate.
Vai, ce vreme am ajuns!

Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

Vrun bondar să mai vezi încă
Că-i iubit, că-i curtenit
Și degeaba că mănâncă,

Făr’ să fi agonisit,
Vrun bondar să bâzâiască,
Niște suave, dulci cântări;
Și pe-albini să răsplătească
De-a lor muncă prin plăceri!
Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

Vai, nu-i bine, zău nu-mi place.
Bondărimea s-a sfârșit,
Peste dealuri nu-ș ce-aș face,
Să mă duc necontenit.
Spun c-acolo se găsește
Bondar mândru cântător,
Ce tot încă bâzâiește
Al său viers fermecător.
Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă!”

— Moș uncheș— zise-o albină –
Zău, greșești, de tot greșești!
De-amor viața încă-i plină,
Bătrân ești și n-o simțești.
Dar el, în mizantropie,
Ne-ncetat se căina,
El pe creanga de scumpie
Bâzâind tot repeta:

— Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

„Ea nu era de aici……

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ceru-i mânjit cu smântână,
Luna-i un bulgăr de caş.
Nu spre-ale gurii mă mână
Sufletul meu pătimaş.

Vrea el, dar alte merinde,
Nu -mbucat şi de ros:
Pure, suave, zvoninde
Ca un destin luminos.

Foame de altceva sapă
Sufletul meu de pripas.
Ah, şi-au să-mi pună pe groapă
Munţi de colivă şi cvas.

9 iulie 1916 ( Ceaslovul satelor )

traducere Ioanichie Olteanu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-ceru-i-manjit-cu-smantana-poezie-id-15490/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Noii chiriași au adus numai vrajbă și tulburare în casele d-nei Elena Arboraș, născută Ionescu, din strada Franemazonă, case cu multe apartamente mici, înădite și toate dând drept în curtea îngustă, murdară și lungă ca o fundătură. D-na Arbor aș le cumpărase înainte de a se mărita, din economiile ei, căci fusese, până mai anii trecuți, moașă cu diplomă și cu bună clientelă, Iancu Arboraș, agent fiscal, voluminos și blajin, văduv fără copii, câștiga frumos și nu se amesteca în afacerile nevestei, care, de când se lăsase de meserie, își punea toate energiile în exploatarea cât mai meticuloasă a caselor. O singură dată s-a amestecat bărbatul, acuma, deunăzi, pentru că doamna lipsise din București. A crezut că face bine și și-a aprins paie-n cap. Camera mobilată cu acces la bucătărie era liberă de vreo câteva săptămâni; au venit tinerii aceștia, i s-au părut oameni de treabă, s-au învoit din preț și i-a primit în casă, luând chiria pe cincisprezece zile înainte și rămânând ca restul să i se dea peste trei-patru zile… D-na Arboraș, aflând isprava, s-a făcut Dunăre, mai cu seamă că pe urmă au trecut nu trei zile, ci trei săptămâni, și chiriașii dumnealui nici gând n-aveau să plătească, ba când, de vreo două ori, a trimis servitoarea să le aducă aminte, s-au și supărat și au răspuns cu țâfnă că ei își cunosc obligațiile și să nu-i mai plictisească. Iancu Arboraș se recunoștea vinovat, dar numai pentru bunătatea inimii sale, că i-a crezut oameni cinstiți, în vreme ce soția, fără a-i spune pe șleau, îi bănuia și alte motive de slăbiciune și îl cicălea în fiecare zi cum numai o moașă pensionară știe să cicălească.