Și a fost în vremea aceea când Iisus s-a pogorât din munte în Capernaum, cetate a Galileei. Și era în sinagogă, unde se adunau noroade multe și ascultau pre dânsul și se închinau lui. Iar cu dânsul erau Iacov, și Ioan, și Andrei, fratele lui Simon Petru, iară Simon Petru nu era. Și Iisus se mâhnea în inima sa că Simon Petru nu era.
Și după ce au învățat Iisus pre iudei, au ieșit din sinagogă și s-au îndreptat către casa lui Simon Petru și a lui Andrei în carele ședea și el.
Eu v-am spus odată, că omul când greșește Adeseori pe altul se dezvinovățește; Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat, Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.
În India bogată Un cuvios bramin, Deși era în faptă De rele patimi plin,
Însă prin iscusința acea de ipocrit, El da încredințare Că ar avea purtare
Întocmai cum se cade unui bramin cinstit. Oare ipocrizie Și-ntre bramini să fie? (Sau numai pe la noi Sunt lupi în piei de oi?) La astă întrebare
Chiar fabula mea poate să facă dezlegare. Braminii împreună cu toții viețuiesc
Și se povățuiesc De un păstor mai mare.
Ei sunt pilduitorii de lege în popor; Au multe slujbe grele, Au post nu prea ușor Și aspre rânduiele.
Deci, într-o zi de post Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost, Socoate cum s-o deie Ceva la fruptișor Și-i vine-n gând să ieie Un proaspăt oușor
Și să-l cam învârtească la para lumânării. Urmând aceasta, iată pe ușile cămării
Păstorul se ivește: — Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat? Vezi cum se dezvelește Oricât de mic păcat.
— Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns. Întru așa ispită vicleanul m-au adus!
Iar dracul de sub pat, Ca mâța au țipat:
— Ba, ba, cucernice! mă iartă, Eu singur văd întâiași dată
Cum ouăle se coc L-a lumânării foc
Și-ți mulțumesc pentru știință, Dorindu-ți pocăință. Adio! Ține minte că dracul nu cunoaște Câte, un bun fățarnic, în cugetul său naște.
Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin; Dintr-un colț pe-o sofă roșă eu în fața lui privesc, Pân’ ce mintea îmi adoarme, pân’ ce genele-mi clipesc; Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.
Atunci tu prin întuneric te apropii surânzândă, Albă ca zăpada iernii, dulce ca o zi de vară; Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoară Gâtul… iar tu cu iubire privești fața mea pălindă.
Cu-ale tale brațe albe, moi, rătunde, parfumate, Tu grumazul îmi înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci; Ș-apoi ca din vis trezită, cu mânuțe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.
Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștită Și gândind că dorm, șireato, apeși gura ta de foc Pe-ai mei ochi închiși ca somnul și pe frunte-mi în mijloc Și surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.
O! desmiardă, pân’ ce fruntea-mi este netedă și lină, O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare, Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare, Pân’ nu-i fața mea zbârcită, pân’ nu-i inima bătrână.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor, Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor! Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc; Căci rămâne stânca, deși moare valul, Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Vis de răzbunare negru ca mormântul Spada ta de sânge dușman fumegând, Și deasupra idrei fluture cu vântul Visul tău de glorii falnic triumfând, Spună lumii large steaguri tricoloare, Spună ce-i poporul mare, românesc, Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare, Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Îngerul iubirii, îngerul de pace, Pe altarul Vestei tainic surâzând, Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face, Când cu lampa-i zboară lumea luminând, El pe sânu-ți vergin încă să coboare, Guste fericirea raiului ceresc, Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare, Dulce Românie, asta ți-o doresc.
Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie! Tânără mireasă, mamă cu amor! Fiii tăi trăiască numai în frăție Ca a nopții stele, ca a zilei zori, Viață în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc, Vis de vitejie, fală și mândrie, Dulce Românie, asta ți-o doresc!
Era un zgomot ciudat, fâșâit de pași, șoapte de glasuri străine, întretăiate de câte o izbucnire nerăbdătoare, apoi tăcere, apoi plânsete înăbușite.
Bibi se trezi supărat și-și frecă ochii somnoroși cu mâinile-i grăsune. O șuviță răzvrătită îi atârna tocmai pe nas, îl gâdila și-l necăjea. De aceea se porni pe scânceală. Dar se opri curând, foarte mirat că nu vine nimeni să-l mulcomească. Se ridică în pătuceanul împrejmuit cu grilaj de lemn, să se uite prin odaie. Nu era nimeni. Nici măcar guvernanta, uscată ca o scândură și cu un neg pe nas, pe care n-o putea suferi, începu iar să mârâie, dar iar încetă singur plictisit. N-avea chef de plâns cu temei, altminteri s-ar fi pornit pe niște țipete de ar fi sculat toată casa în picioare, ca altădată. Era posomorit, parcă i-ar fi dat să bea ceai de siminichie cu sare amară.
