https://blog.revistaderecenzii.com/

Din Rusia doi grenadiri se pornesc
Voioși să-și revadă iar Franța,
Dar când au intrat în hotarul nemțesc,
Atunci își pierdură speranța.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Părintele Mare Gheorghe sta la masă și mînca de amiazi. În odaia scundă, unde se auzea zumzetul neîncetat al muștelor, fălcile puternice ale părintelui făceau un zgomot ciudat, ca de apă ce se lovește regulat de mal.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Întovărășit de-un călăuz din Dorna, tânărul Costin se urca pe muntele Rarău, care este unul din cele mai înalte piscuri ale Carpaților. Deasupra Rarăului stau clădite două stânci gigantice numite Pietrele Doamnei, înnegrite de timp, sfâșiate de furtuni și care, văzute pintre neguri, cu turnurile lor fantastice, samănă a fi un palat zidit în lumina aerului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De rouă strălucește iarba; mai repede
Izvorul treaz grăbește; mesteacănul se-nclină
Capul lui se leagănă în frunzele
Care foșnesc sclipind; dar înspre cenușiu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prefață semnată de Nae Ionescu

Cuprins

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuprins

https://blog.revistaderecenzii.com/

I

Cînd Ludovica ajunse în culmea dealului cu poala plină de fasole, strînsă de peste răzoare, din pămînturile vecine, se opri să răsufle. Îi bătea inima nu atît din pricina suișului ori a poverii — căci era femeie voinică — cît de teama să nu o prindă paznicii cîmpului, cu șorțul plin, în cucuruzii altora. Toată vremea cît culesese fasolea vecinilor i se păruse că aude vorbe, pași de oameni care o pîndesc și stau să o prindă. Dar parcă poți deosebi vorba în freamătul pănușilor uscate?

https://blog.revistaderecenzii.com/

…Am avut norocul de a cunoaște pe Angel Demetriescu de demult. Mi-a fost profesor și mai în urmă amic. Și amiciția nu mi-a șters nici o clipă respectul cuvenit profesorului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

L-am cunoscut pe Verlaine, prin 1879 la o berărie din Bd. Saint Michel (Paris), numită „La Source“, pentru că o stâncă artificială cu o mică cascadă o despărțea în două, formând, o parte din dosul stâncii, o cameră rezervată câtorva consumatori, ziși prin antifrază „Les Hydropathes“. Consumatorii obișnuiți erau Jean Richepin, Raoul Ponchon, Verlaine, Coquelin Cadet, André Gill, Mallat de Basillan, Haraucourt, și eu, simplu „potache“ de la liceul Saint Louis. Toți erau mai vârstnici decât mine, dar toți numai boabe de grâu încolțit, nerăsărit încă, afară de André Gill și Coquelin Cadet. Acesta ne aducea câteodată bilete pentru Teatrul Francez și persecuta cu glume grosolane pe subțirica Sarah Bernardt, Verlaine venea la cafeneaua „La Source“ deși luă, în fiecare seară, câte 4—5 pahare de absint (cu mult absint și foarte puțină apă). Discutând cu Ponchon, el zicea că n-a găsit niciodată absint cu tăria cuvenită; dacă îl bea gol, absintul era prea tare; iar, dacă îi punea o picătură de apă, absintul era prea slab.