Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini.
Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente.
Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormali” au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație…
Nu de mult un doctor însemnat, director al unui mare stabiliment de alienați (adică, pe bună românească, de nebuni), a avut o idee din cele mai originale: voind a arăta publicului vienez bunătatea sistemului său de psihiatrie, el a convocat, fără alegeri, pe toți pensionarii săi la o adunare unde erau slobozi să facă toate după capul lor.
În această lucrare nu bat drumuri noi, ci mă întorc pe un drum bătut de mult, a cărui concluzie a fost o istorie similară, concepută în șase mari volume, apărută în cinci, și oprită la 1925. În ultimii zece ani s-a produs însă o literatură foarte abundentă și de bună calitate, vrednică de a fi clasată și încadrată.
„Presa“ reproduce o serie de articole din 1870—1871 prin care se demonstră în modul cel mai pipăit că inițiativa ideii independenței aparține partidului conservator al căruia „Presa“ era pe atunci unicul organ. Această măreață și nobilă idee care a fost pusă înainte de conservatori, aplicată de dânșii prin încheierea tratatelor de comerciu și al cărui triumf definitiv se datorește oștirei, organizată, instruită și armată tot de un ministru conservator, soarta oarbă și nedreaptă a voit ca să se realizeze, grație unor împrejurări estraordinare, sub guvernul acelor care nu numai n-au făcut nimica pentru dânsa, dar au luptat din răsputeri ca să-i împedice realizarea. Ei au combătut-o în ziarele lor, ei au ridiculizat-o în pamfletele lor1, și au atacat tratatele de comerciu și, printr-o aberațiune, o îndrăzneală nemaipomenită, au cutezat să înfățișeze ca operă de trădare una din cele mai strălucite victorii diplomatice care s-a obținut vreodată; și au combătut cheltuielile pentru armată, concentrările și tot ce a făcut din soldații de paradă de altădată armata de la Plevna și de la Grivița. Ei, în fine, proclamau necesitatea de a ne ține legați de Turcia, inventau o pretinsă politică occidentală, care de la 1870—1871 nu mai esista, ei trimeteau la Constantinopol pe Mazar Pașa; ei felicitau sus și tare prin acte publice pe un ministru turc care se împotrivea din toate puterile, cum era datoria lui de turc, estensiunei drepturilor și privilegielor națiunei române guvernate de conservatori.
În perioada 11-15 iulie, puteți urmări pe TVR3, de la miezul nopții, concerte susținute în anul 2021 la Festivalul Internațional „George Enescu” din București.
Eu nu cred că sunt piedeci la unirea A două inimi ce credință-și țin, Inbire-adevărată nu-i iubirea, Ce piere când in cale-i piedeci vin. Iubirea-i ca o stea nemișcătoare, Ce calea le-o arată la năieri, Statornică în furtuni îngrozitoare, Ea-i tot aceeași astăzi ca și ieri. Iubirea nu-i a vremii jucărie, — Tu frumusețe, doar, cu vremea treci. — Ea nu se schimbă ori-ce-ar fi să vie.
Aceeași ea rămâne ‘n veci de veci. De mi se dovedește cam mințit Nimic n’am scris și nimeni n’a iubit.