https://blog.revistaderecenzii.com

Ținea în mână mai tot timpul prăfuitorul cu care ștergea obiectele, un bețișor lung, negru și flexibil, în vârf cu un mănunchi de pene multicolore. Un obiect desigur ieftin și mediocru cumpărat la vreun bâlci, dar care complecta cu o notă de eleganță costumul desuet al lui Aizic Wolf. Și într-adevăr când anticarul, prezentând vreun obiect unui client, agita repede și nervos prăfuitorul, trecând cu pași mici când de-o parte, când de alta a geamului pentru a pune mai bine în valoare obiectul, părea într-adevăr că execută o mică figură de menuet asemănătoare în totul aceleia care se poate vedea pe vreun tablou de muzeu, unde însă executantul are în locul ghetelor cu gumilastic pantofiori supli de mătase, iar în locul prăfuitorului un bețișor cu panglicuțe.

https://blog.revistaderecenzii.com

Moștenitorii lui Ștefan risipiră una cîte una scumpele pietre din coroana pe care o adunase vrednicia vitează și înțeleaptă a părintelui, bunicului și străbunului lor, și prin vina lor Moldova se prăbuși răpede de pe sigura culme de glorie unde o înnălțase acest domn al vremurilor sale. Nedestoinici din fire unii dintre dînșii, aceiași sau alții roși de păcate, ei uitară trecutul și primejduiră viitorul. Dintre dînșii toți, nici-unul nu s’a arătat vrednic de a fi pus alături în recunoștința noastră cu vechiul biruitor cuminte, cuceritor și întemeietor, meșter de biruințe, de așezăminte și de biserici. Cei mici se zgribuliră în cîte un colț din purpura uriașului Voevod, ai căruia strănepoți fură pănă la o vreme sau cutezară a se zice pănă ceva mai tîrziu, cînd se îngropă pe ascuns, ca un trup sîngerat de mînile tîlharilor, amintirea drepturilor din timpurile bune.

https://blog.revistaderecenzii.com

Căci Dumnezeu
Mi-a dat să scriu
Aceste rânduri.
Credeam,
Numai să privesc.
Le public,
Şi poate,
Din umbra unei terase,
Într-o după-amiază
Tăcută, cu soare,
Va trece o pasăre,
Departe,
Ca printr-un parc…
Gândeşte-te atunci
La fastuosul basm.

https://blog.revistaderecenzii.com

Piațeta aceasta se rătăcise în oraș, ca o foaie de hârtie albă, imaculată, între filele gălbui și mâzgălite ale unui vechi dosar. Era un pătrat curat și proaspăt de asfalt, în mijlocul caselor negre și urâte. Câteva clădiri o despărțeau de primărie și măturătorii orașului, dimineața când se duceau la lucru, nu uitau niciodată să tragă de câteva ori cu mătura pe asfaltul luciu. Veneau unul după altul și chiar dacă piațeta fusese măturată înainte cu două minute , tot nu se îndura omul să plece fără s-o mai netezească o dată cu măturoiul, așa cum fac copiii când au în buzunar un nasture de alamă și-l scot, și-l aburesc, și-l freacă de haină ca să-i dea lustrul, și încă o dată îl aburesc și încă o dată îl freacă de haină, și iar îl privesc, și iar îi dau lustrul… Îmi plăcea să mă joc cu tovarășii mei în piațeta aceea. Bilele alunecau pe asfalt cu o precizie extraordinară; era un loc pentru jocuri de elită: bile, nasturi și țintar; nici țurca, nici poarca de pe maidane. Tot acolo jucam și „Călăria Franceză”, la care băieții încălecau unii pe alții și ne îmbrăcam, nu știu de ce, șepcile pe dos.

https://blog.revistaderecenzii.com

  Același farmec verde
          Și ochiul nostru viu
          O primăvară verde
          Și-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveselește-n cântec de paseri neînvinse,
Și toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne liniștește-n taină cu umbrele ei stinse.