În pragul scărilor rămas-am si nu-mi mai recunosc grădina. E noapte, -o noapte viorie, de parc-ar fi trecut lumina Prin ochii cei mai duși de visuri, prin inima cea mai blajină, E-o dulce noapte alungată dintr-un serai, de vreo cadână.
Un pas nu îndrăznesc, de teamă să nu rup farmecul uimirii, Se frânge umbra-nduioșată, pe-alocuri, unde trandafirii S-aprind prin crengi; iar nalba toată și micșunelele-bătute Par lacrimi mari de nestimată pe-un tort de catifea cusute.
Și blând s-abate-un vânt, trezit e umbrarul tot și-n dulce larmă Se clatină crengile, iar umbra se clatină și ea, se farmă, Și-n luminiș de drum scăpată pe unde aiurit s-abate Nu mai cunoști de-s flori de umbră sau dacă-s flori adevărate.
Mi-i dor, o, noapte fermecată, de nu știu ce mi-i dor.. pe-aproape Parc-au trecut un pas, o șoaptă, ușor ca zgomotul pe ape De vâsle-ntârziate-n neguri prin depărtări, ori ca fiorul Bătăilor pripit de aripi ce-și lasă pe adâncuri zborul.
La orizont-departe-fulgere fără glas zvâcnesc din când în cand ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse din trupul care le purta.
Dogoare.
Pământu-ntreg e numai lan de grâu şi cantec de lăcuste. https://Versuri.ro/w/5d17
În soare spicele îşi țin la sân grăunţele ca nişte prunci ce sug. Iar timpul îşi întinde leneş clipele şi aţipeşte între flori de mac. La ureche-i ţârâie un greier.
Priveam fără de ţintă-n sus – Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaş cu fruntea-n soare, De pază ţării noastre pus. Şi ca o taină călătoare, Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Şi n-avea aripi să mai zboare! Şi tot văzduhul era plin De cântece ciripitoare.
Privirile de farmec bete Mi le-am întors către pământ – Iar spicele jucau în vânt, Ca-n horă dup-un vesel cânt Copilele cu blonde plete, Când saltă largul lor vestmânt. În lan erau feciori şi fete, https://Versuri.ro/w/p217 Şi ei cântau o doină-n cor. Juca viaţa-n ochii lor Şi vântul le juca prin plete. Miei albi fugeau către izvor Şi grauri suri zburau în cete.
Cât de frumoasă te-ai gătit, Naturo, tu! Ca o virgină Cu umblet drag, cu chip iubit! Aş vrea să plâng de fericit, Că simt suflarea ta divină, Că pot să văd ce-ai plăsmuit! Mi-e inima de lacrimi plină, Că-n ea s-au îngropat mereu Ai mei, şi-o să mă-ngrop şi eu! O mare e, dar mare lină – Natură, în mormântul meu, E totul cald, că e lumină!