https://blog.revistaderecenzii.com/
Aceleaşi lovituri care îl trimiteau la pământ îl aruncau în acelaşi timp departe înaintea vieţii sale, spre anii viitori în care, de-ar sângera, de vină n-ar fi nedreptatea unuia singur. Ca pomişorul întărit de rădăcini şi care îşi strânge crengile rănite lângă trunchiul trainic, el cobora apoi de-a-ndaratelea în mutismul ştiinţei acesteia şi în nevinovăţia lui. În sfârşit, scăpa, fugea, şi cunoştea fericirea deplină. Ajungea la pajişte şi la stavila trestiilor, căreia îi mângâia mâlul şi-i percepea freamătul uscat. Se părea că tot ce pământul produsese mai nobil şi mai perseverent îl adoptase, drept răsplată.
Şi-ar reîncepe astfel până când, necesitatea de a rupe dispărând, el ar sta drept şi atent printre oameni, mai vulnerabil şi mai tare totodată.
Sursa: http://poetii-nostri.ro/rene-char-adolescentul-palmuit-poezie-id-7133/
