Ion Ghica. Profile literare de Traian Demetrescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

ION GHICA––

Vremurile din urmă sunt remarcate, în Franța, prin aparițiunea a numeroase volume de domeniul literaturei personale. Nu e nevoie să lămuresc că literatura personală are ca înțeles toate acele pagini în care scriitorii își însemnează cele mai intime și sincere cugetări, simțiri și impresiuni, și pe cari, cei mai mulți dintr’înșii le lasă a fi publicate post-mortem. In general, ast-fel de note pun mai clar în lumină adevăratul temperament al scriitorului, și ridică perdeaua care ascundea culisele vieței lui intime. De netăgăduit, că operile de literatură personală prezintă mult interes, mai alez pentru criticii cari studiază operile acelor scriitori. Un poet, un romanțier, un autor dramatic, ori-cât și-ar amesteca eul lor în operile ce le vor produce, totuși, rămâne dintr’însul o mare parte necunoscută. Și dacă este mai ușor să înțelegi caracterul și temperamentul unui poet din versurile lui lirice, cu atât mai greu va fi să le distingi la acei romanțieri cari caută a fi impersonali, cum era Flaubert, cum este astă-zi Zola.

Continuă să citești

Lida de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Marea-i tristă-n vântul serei.
Pe ruini ce se deșir
Lida vede-icoana mării
Și pe față-i plâng gândiri.

Blonda Lid-amor gândește.
Marea vede chipu-i pal
Și-n adâncu-i zugrăvește
Prin ruini un ideal.

Un pescar pe țărmuri trece
Și din placa de argint
Vede zâna tristă, rece
Prin risipe rătăcind.

Peste-un an în nopți de vară
Vezi pe luciul vagabond
Cu pescaru-n luntre zboară
Al ruinei geniu blond.

1867

Din trecutul nostru/În Moldova, Alexandru cel Bun de Alexandru Vlahuță

https://blog.revistaderecenzii.com/

Alexandru cel Bun

Bogdan-Vodă, sub sceptrul căruia erau acum uniți toți micii cneji ai Moldovei, moare către sfârșitul anului 1365 și e înmormântat în biserica de la Rădăuți, zidită de el. Lațcu, fiul și urmașul lui, e un suflet slab, nepregătit pentru greutățile domniei. Oastea e împuținată și ostenită de-atâtea lupte. Țara, de-abia înjghebată, e șubredă încă în alcătuirile ei din lăuntru, și din afară n-are nici un sprijin de nicăieri. Iar ungurii mereu îi calcă hotarele, asmuțiți de Papa de la Roma. Ca să mai adoarmă dușmănia asta veche, Lațcu se lasă ademenit de sfaturile călugărilor latini, ce furnicau prin târgurile Moldovei, și trece la închinarea bisericii din Apus. Papa-i trimite binecuvântarea lui. Un episcopat catolic se înființează în târgul Siret, unde cel dintâi episcop e un polon, Andrei din Cracovia. Contenesc luptele la hotar. Oamenii își lucrează ogoarele în pace. Dar la domnul lepădat de lege poporul și fruntașii țării se uită ca la un străin. Lațcu moarte în 1373. De la el nu rămân feciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul Roman, lăstar din ramura Mușatinilor, înrudită cu Basarabii.

Continuă să citești