https://blog.revistaderecenzii.com/

Cosmin așteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina „Costandin”. Cu capul rezemat în mâna dreaptă, privește fără a clipi. Nici „băieții” care gonesc cu farfurii, sticle și pahare, nici mulțimea zgomotoasă și lacomă nu-i tulbură privirea melancolică.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O!
Zei!
Îndurați-vă și dați-mi iarăși
Puterea de-a scoate un sunet din flaut.
De câteva zile iubesc iar și-s domic
Să-mi fac cunoscut tuturora secretul.

Vreau toți să ia parte la marea mea taină,
Nici unul străin de ospăț să rămâie.
Vecin sau dușman, călător sau prieten
Să freamăte toți când s-apropie ora.

Priviti-o și voi!
Nu-i așa că-i frumoasă?
Că trupul ei zvelt e ușor ca o coardă,
Că-n buze zdrobiți, nu-i așa,
Curg întruna
Ciorchini nevăzuți plini cu must și cu sânge.

Doi miei nou născuți i se joacă pe umeri
Și doi porumbei de pe piept stau să-i zboare.
Cu ciocul întins ciugulesc din cămașă
Privirile mele – grăunțe senzuale.

Ca
Procris, cea veșnic ucisă de soare.
De câte ori ochii spre cer și-i înalță
Ți-e teamă să nu
se prefacă în rouă,
Aâît de suavă și gingașă este.

Ah!
Cum vă deplâng că voi nu-i puteți strânge
Ca mine, cu palmele leneșe, sânii.
Că umerii ei nu-i puteți, ca și mine,
Desface ușor de sub acul mantilei.

Ah!
Cum vă deplâng că voi n-aveți prilejul
Să știți gustul buzelor ei parfumate,
Să beți ca și mine sărutul ei aprig
Și-n joc să-i cunoașteți dulceața făpturii.

Sau mai ales noaptea, când ceața se lasă
Și pântecul ei nu vedeți cum se-ndoaie.
O!
Zei,
Dați-mi numai atâta putere
Această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.

De-ați ști cât de netedă-i ea n-ați mai râde,
De-ați ști cum alunecă palma când trece
Pe șoldul ei alb n-ați mai sta la-ndoială
Să-ntindeți pe lira mea struna dorită.

Dar voi stați!
Și singur alerg prin dumbravă
Și nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.
Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme
Nici masă nu am, nici culcuș, nici odihnă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Toate silințele marelui Ștefan de-a smulge Muntenia din vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de bani a turcilor, mereu ațâțată de bogățiile țării ce părea a nu mai avea sfârșit, își găsise un minunat ajutor în dușmănia dintre cele două vițe domnitoare ale Munteniei — Basarabeștii și Drăculeștii. Când a închis Ștefan ochii, în Țara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul și urmașul lui Vlad Călugărul. Evlavios ca și tatăl său, își închină bisericii întreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. Își aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care fusese patriarh la Constantinopol. De când stăpâneau turcii sfânta cetate, călugării greci împânzeau lumea, în căutarea unei îngrădiri mai bune. Mulți veniră cu Nifon și în țara lui Radu și, găsind aici îndestulare și largă dărnicie de la toți, nu numai că nu s-au mai îndurat să plece, dar au scris de le-au mai venit și alți frați și tovarăși în acest binecuvântat pământ al făgăduinței. Nifon, mitropolitul, în urma unei neînțelegeri cu domnul, își scutură papucii în poarta Târgoviștei și plecă, blestemând cu foc țara, din care ieșea încărcat de daruri și de bani.