Complicele. Film

https://blog.revistaderecenzii.com/

THE CONSPIRATOR – SUA, 2010

Regia Robert Redford

Cu: Robin Wright, James McAvoy, Tom Wilkinson

Dramă. Şapte bărbaţi şi o femeie sunt arestaţi şi acuzaţi de a fi pus la cale uciderea preşedintelui Lincoln, acţiune ce ar fi trebuit urmată de atacurile asupra vicepreşedintelui şi a secretarului de stat , în încercarea disperată de a întoarce situaţia în favoarea Sudului, deja învins în război. Un tânăr avocat acceptă cu greu s-o apere pe Mary Surratt, singura femeie din grup, dar, pe măsură ce se desfăşoară procesul, începe să-şi dea seama de nevinovăţia clientei sale, folosită ca momeală pentru capturarea singurului conspirator rămas în libertate, nimeni altul decât propriul ei fiu.

** Programele TVR pot suferi modificări în funcție de evenimentele de ultimă oră.

ACEST PROGRAM ESTE INTERZIS COPIILOR SUB 12 ANI (12)

Sursa: http://tvr1.tvr.ro/filme/complicele_7415.html

Jar. Roman de Liviu Rebreanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

OCTOMBRIE

1

Casa avea subsol și parter și o fâșie de curte asfaltata cu poartă de fier împletit spre stradă, și în fund cu grădiniță. Zugrăvită de curând galben-cenușiu, culoare despre care Rosmarin aflase de la un arhitect prieten că e mai durabilă și rezistă bine la intemperii, se deosebea de celelalte clădiri din strada Transilvaniei prin fațada încărcată abundent cu ornamente de gips. Pe ferestrele subsolului, deopotrivă de late cu cele de la parter, dar numai pe jumătate de înalte și aproape atingând nivelul trotuarului cu marginile de jos, trecătorii curioși ar fi putut observa ce se petrece înlăuntru dacă doamna Rosmarin n-ar fi avut grijă să tapeteze geamurile interioare cu hârtie imitând sticla lăptoasă.

Continuă să citești

Lupul și motanul. Fabulă de Alecu Donici

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un lup odată au intrat,
De frică, nu de voie bună,
Scăpând viața, la un sat.
El se gonea din urmă

De către vânători cu puște înarmați
Și câini întărâtați;
Iar un așa alai să nu dea Dumnezeu
Nici la vrăjmașul meu.
În deznădăjduire,

Sărmanul lup căta oriunde mântuire
Și, întâlnind pe un motan,
Prieten de mai an,
Îi zice: „Frățioare!

Tu nu știi undeva aici a mea scăpare?”
— Ba știu — răspunse el — aleargă la Trifan,
Că este foarte blând și milostiv țăran.
— Oh! nu pot, către dâns’ sunt tare vinovat,
Căci astă-iarnă lui vițica i-am mâncat.

— Apoi dă fuga la Arvinte,
El este un țăran și vrednic și cuminte.
— Cu dânsul iarăși sunt smintit,
Pentru c-adeseori lui oi am spârcuit.
— Așadar ce să faci? La vornicul bătrân
Aleargă, că e bun și primitor român.

— Nici la acesta n-am obraz,
Lui an cu niște miei i-am fost făcut necaz.
— Apoi dar, cumătre, nu-i bine.
Și ce nădejde ai aice pentru tine,
Când tu cu toții ești stricat
Și numai singur vinovat:
Culege dar ce-ai semănat!

Dumnezeu și om. Poem de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cărții vechi, roase de molii, cu păreții afumați,
I-am deschis unsele pagini, cu-a lor litere bătrâne.
Strâmbe ca gândirea oarbă unor secole străine.
Triste ca aerul bolnav de sub murii afundați.

Dar pe pagina din urmă, în trăsuri greoaie, seci,
Te-am văzut născut în paie, fața mică și urâtă,
Tu, Christoase, -o ieroglifă stai cu fruntea amărâtă,
Tu, Mario, stai tăcută, țeapănă, cu ochii reci!

Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană
Ajuta numai al minții zbor de foc cutezător…
Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt și arzător
Nu putea să-l înțeleagă, să-l imite în icoană.

Însă sufletul cel vergin te gândea în nopți senine,
Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger.
Lângă tine-ngenuncheată, muma ta stătea-n uimire,
Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale mâne.

În pădurile antice ale Indiei cea mare,
Printre care, ca oaze, sunt imperii fără fine,
Regii duc în pace-eternă a popoarelor destine
Închinând înțelepciunei viața lor cea trecătoare.

Dar un mag bătrân ca lumea îi adună și le spune
C-un nou gând se naște-n oameni, mai puternic și mai mare
Decât toate pân-acuma. Și o stea strălucitoare
Arde-n cer arătând calea la a evului minune.

Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate?
Fi-va visul omenirei grămădit într-o ființă?
Fi-va brațul care șterge-a omenimei neputință
Ori izvorul cel de taină a luminii-adevărate?

Va putea să risipească cea neliniște eternă,
Cea durere ce-i născută din puterea mărginită
Și dorința făr- de margini?… Lăsați vorba-vă pripită,
Mergeți regi spre închinare la născutul în tavernă.

În tavernă?… -n umilință s-a născut dar adevărul?
Și în fașe d-înjosire e-nfășat eternul rege?
Din durerea unui secol, din martiriul lumii-ntrege
Răsări o stea de pace, luminând lumea și cerul…

Sarcini de-aur și de smirnă ei încarcă pe cămile
Și pornesc în caravană după steaua plutitoare,
Ce în aerul cel umed, pare-o așchie din soare,
Lunecând pe bolta-albastră la culcușu-eternei mile.

Ș-atunci inima creștină ea vedea pustia-ntinsă
Și pin ea plutind ca umbre împărați din răsărit,
Umbre regii și tăcute ce-urmau astrul fericit…
Strălucea pustia albă de a lunei raze ninsă,

Iar pe muntele cu dafini, cu dumbrave de măslin
Povestind povești bătrâne, au văzut păstorii steaua
Cu zâmbirea ei ferice și cu razele de neauă
Ș-au urmat sfințita-i cale către staulul divin.

……………………………………………………………

Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
Dară inima-i deșartă mâna-i fină n-o urmează…
De a veacului suflare a lui inimă e trează
Și în ochiul lui cuminte tu ești om ­ nu Dumnezeu.

Azi gândirea se aprinde ca și focul cel de paie ­
Ieri ai fost credința simplă ­ însă sinceră, adâncă,
Împărat fuși Omenirei, crezu-n tine era stâncă…
Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie.