Prin ceața albă și necăcioasă, pe calea desfundată dinspre Arada, cobora în satul Albac, gâfâind și suduind, Ursu Uibaru, țăran țanțoș, cu cisme ungurești, cu căciula neagră pe-o ureche, gornic în slujba șpanului de la Cîmpeni. Fusese trimis de ieri cu porunci, a mas la Ion Mătieșu, tovarăș de gornicie din Arada, și acuma se întorcea necăjit că nu întâlnește vreo căruță, să nu-l apuce pe-aici noaptea și vremea mai rea. Pe podețul de peste pârâul Albacului, în mijlocul satului și în fața bisericuței de lemn, la răscrucea drumului spre Cîmpeni, îi ieși brusc în față un flăcău cu țundra sură pe umeri. Bucuros că întâlnește măcar un suflet de om, Uibaru strigă:
Botezarea pisicilor e o afacere dificilă, Nu-i doar, aşa, în vacanţă, una din glume; Mă veţi crede dintâi, desigur, smintilă, De-aş spune că pisicii îi trebuie DIFERITE TREI NUME. Primul, pentru uzul familiei, potrivit rânduielii, Precum Peter, Augustus, Alonso sau cum e Victor sau Jonathan, George sau Bill Bailey – Toţi şi-ar dori – de purtat – aşa nume. Sunt şi nume un pic mai bizare, cu son de şerbet, De bărbaţi şi de dame de lume: Precum Platon, Electra, Demeter, Ahmet – Căci toţi şi-ar dori – de purtat – aşa nume. Dar, vă spun, pisicii îi trebuie un nume particular, Dintre cele ciudate şi fine, Altfel cum şi-ar mai ţine coada perpendicular, Şi-ar înfoia mustaţa şi ar fi mândră de sine? Ei, nume dintr-astea pot să vă dau cu duzina, Ca Munkustrap, Quajo sau Coricopat, Precum Jellylorum sau Bombalurina – Nume ce rar vreun cotoi le-a purtat. Dar peste toate-i un nume lăsat la urmă taman, Iar numele acela în veci nu-l veţi ghici; Un nume pe care nu-l află nici un studiu uman, Doar MOTANUL SINGUR ÎL ŞTIE şi nu-l va dezvălui. Când zăriţi vreo pisică pierdută în meditaţie Să ştiţi că motivul e acelaşi mereu şi anume: Mintea sa e cufundată-n sacra contemplaţie A gândului la gândul la gândul la propriu-i nume: Inefabilul efabil Efaninefabil Adâncul, de necercetat, singularul său nume.
Niște babe-și țin sub fereastră soborul. Liniștea-i dumicată de foanfa lor răgușeală. De pe-un butuc mărgelatele muște-și iau zborul Și-n pădurea unui pieptar dau toate năvală. Babele par spre-o cernită dumbravă să cate, Unde pâlpâie feștilele unor fulgere rare. Își sumeț poalele sucnelor învârstate Și clipesc din roasele gene a-ngândurare. ”Se-ntoarce de ploaie, sunt de părere, vorbă nu-ncape, Cerul e fumegos cum nu i-i felul să fie Și azi dimineață se vedea pe Blide ceva ca o mâzgă acrie, Iar laptele nu degeaba s-a sărbezit în șiștare Și doniți în pivniță, mai-mai să se strice, Și puicile cârâie altfel prin coticare, Gândești că abia mai răsuflă bietele pe gârlice”. Bătrânele mai pomenesc și de sfântul Care-mi mână caii prin înalta tărie, În timp ce prin văzduhul aburos vântul Aduce izul reavăn al ploii ce va să vie.
O prăvălise pe sofa și, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele și le înfipsese în gâtul ei plin și alb parc-ar fi vrut să înăbușe un răspuns de care se temea. Îi simțea corpul zvârcolindu-se, întocmai ca subt o îmbrățișare fierbinte, și zvârcolirea îl înfuria mai nătâng.
— Vecine! Ai auzit o veste de priință? Zicea către guzgan un șoarec la ambari, Că leul au luat în unghie pe mâță Și noi de-acum vom fi aice mari și tari. — Ei, nu te bucura, prietene, degeaba – Guzganul au răspuns c-un aer ispitit – Căci de va rămânea la ei pe unghii treaba, Apoi sărmanul leu nu scapă nezătrit: Ca mâța fiară nu-i mai groaznică sub soare.
Fricoșilor le par puternici numai cei De care se tem ei. Precum la noi au zis o treaptă oarecare: Doar pui, armașul mare.
O, dă-mi arpa de aramă Și mi-o pune-n brațul stâng, Ochii tăi se plec cu teamă, Tu roșești glasu-mi te cheamă, Coardele încet te plâng! Vino dar, palidă zână, Pune fața pe-al meu piept, Gâtul tău pe brațu-mi drept, Tu, a ochilor lumină, Mă iubești, tu? Spune drept!
Mă iubești! Surâzi șireată Și îți pleci ochii în jos! O, lumină prea curată, De-ai cunoaște vreodată Sufletul meu dureros; De ai ști, palide înger, Cât de mult te iubesc eu, Câte nopți de-amor și rău Am vegheat zdrobit de plângeri, Scumpa mea, odorul meu!
O, atunci mi-ai cere seama Ca să-ți spun câte-am visat, M-ai fixa fără de teamă, Ai da-ncet neagra maramă De pe păru-ți blond, curat; Netezind cu mâna-ți albă Tâmpla ta tu m-ai privi, Cu durere mi-ai zâmbi, Eu, jucându-mă cu salba De pe sânii-ți, aș vorbi.
Și ți-aș spune, a mea iubită, Că de mult eu te-am cătat; În cărarea tăinuită, Prin dumbrava înverzită, Ori prin codrii cei de brad, Lângă cântul de izvoare, Printre stâncile de fier Ce străbat norii din cer, Într-a peșterii răcoare, Într-a nopților mister.
Te vedeam cu a mea minte; Și acum când te-am găsit Pare-mi că-mi aduc aminte Cum că-n vremi de mai nainte Te-am văzut și te-am iubit Să-ți spun unde… într-o seară Am visat un vis frumos… Pe un nour luminos Am văzut la cer o scară Ridicându-se de jos.
Într-a cerului mărire Scara de-aur se pierdea, Iar pe-un tron de nemurire, Tron de-argint și strălucire, Maica Domnului zâmbea; Iar pe schițele de scară Îngeri stau treptat… treptat,
Cu chip blând și luminat Și pe lire sunătoare, Cântau dulce și curat.
La picioarele Mariei Genuncheat pe-un nor de-argint, Alb ca lebeda pustiei, Blând ca glasul poeziei, Sta un înger cugetând; Și-a luat arpa-i de-aur Și trecând mâna pe ea A-nceput a răsuna Raiul… luncile-i de laur De-un blând Ave Maria.
Acel înger!… Fața pală, Ochiul negru, păr bălai, L-am văzut o stea regală, O lumină triumfală Și de-atunci îl iubesc, vai!… L-am cătat în astă lume Pân-ce viața-mi se pierdu, Sufletu-mi se abătu… Ș-atunci te-am văzut: minune! Acel înger ai fost tu.
Când ai lăsat cerul, dragă? De ce-n lume ai venit? Ai știut că viața-ntreagă Trista-mi inimă pribeagă Tot pe tine te-a iubit? Ai știut cine te-așteaptă Și-ai venit să răsplătești Lungi durerile-mi lumești, Cu zâmbirea-ți înțeleaptă Și cu ochii tăi cerești.
